Dorința mea de la 34 de ani care s-a împlinit la 37
De curând a fost ziua mea. Pentru prima oară nu mi-am dorit ceea ce obișnuiesc să îmi doresc la astfel de ocazii. Nu am avut foarte mult timp la dispoziție să mă gândesc la ce îmi doresc. Și nici nu am suflat în lumânări. 🙂 De obicei îmi doream să fiu fericită. De ziua mea. De Crăciun. La miezul nopții la trecerea dintre ani. Când mâncam pentru prima oară un fruct într-un an. Sau cu orice ocazie cu care ne mai punem dorințe.
Pentru mine a-mi dori să fiu fericită însuma toate celelalte aspecte. Să fiu sănătoasă. Să mă descurc din punct de vedere financiar. Să călătoresc. Să râd și să mă simt centrul universului uneori. Precum și câteva alte lucruri care în ultimul timp au devenit foarte importante pentru mine.
Nu, nu mi-am dorit nimic în afara unui gând referitor la … pierderi.
Anul acesta mi-am dat seama că a-ți dori unele lucruri și a nu face nimic pentru a le îndeplini presupune să le dorești degeaba. Poate îmi doresc încă să merg în apropiere de localitatea Islaz. Sau la Călimănești. La Criț sau în Islanda. Dar dacă aleg să nu îmi folosesc economiile pentru aceste lucruri, rămân dorințe neîndeplinite.
Dorințele sunt lucruri la care visăm. Și pentru a le îndeplini cu siguranță este necesar să facem eforturi.
Dorinta de la 34 de ani
Eram la Sibiu. Aveam să mă văd cu prietena mea pentru a ne serba ziua împreună cu familia ei la o masă în oraș. Dar asta avea să se întâmple seara. Acum, dimineața, aveam să plec din centru până dincolo de gară, la un Pepco pe care îl descoperisem. Fusesem și cu o seară înainte. Dar nu mă gândisem să cumpăr lumânări pentru tort. Așa că de ziua mea, pe 8, am pornit la drum. Am cumpărat lumânările și m-am întors în centru. Am încercat să merg pe o bicicletă închiriată. Dar singurul lucru reușit a fost să merg pe lângă bicicletă. Să ne plimbăm așa, una pe lângă alta. Iar când am incercat să pedalez, mi-a venit bicicleta peste picioare. Și…era o bicicletă tare grea.
Apoi am mers la locația cu gogoși. La Gogosh Sibiu. Am comandat o gogoașă Snickers, preferata mea, am pus câte lumânări am reușit și apoi am cerut domnului de la bar o brichetă. Cu mențiunea că lumânările nu vor sta aprinse mai mult de 30 de secunde. Le-am aprins repede, am zis în gând: SĂ FIU FERICITĂ și am suflat cât de tare am putut. Le-am stins pe toate. Dar oare este suficient să ai niște plămâni puternici pentru a-ți îndeplini dorințele?
E suficient să stingi toate lumânările pentru a-ți îndeplini dorința?
Ce înseamnă SĂ FIU FERICITĂ?
Fericită înseamnă multe lucruri. De la cele mai mici la unele mai importante sau costisitoare. Cred că aș fi fericită să merg în Islanda. La fel cum aș fi să fac plajă pe malul Oltului sau ca atunci când am mers în podgoria de la Domeniul Drăgași sau la Casa Părăsită. Să fiu fericită înseamnă o zi de plajă la mare la fel de bine cum înseamnă o plimbare până la Diham. Și chiar și ziua în care am făcut 40.000 de pași a fost una fericită. Chiar daca a presupus un lung drum de la gara din Bușteni pe jos până aproape de cabană. După care m-a apucat plânsul pentru că nu se zăreau turiști iar plancardele anunțau că este o zonă frecventată de urși și frică era groaznică. Fericire poate însemna să merg la Malaiești. Unde îmi doresc să ajung de 10 ani. Și tot felul de alte lucruri. Unele costisitoare si unele nu.
Mi-am dat seama că aceasta este dorința mea în urma unei vizite la doctor. Și odată cu descoperirea filmului Hector în Căutarea Fericirii. Fericirea, cuprinde totul.
Fericirea la 34 de ani
După ce mi-am pus dorința de a fi fericită iar lumânările s-au stins, am început să mușc din gogoașa Snickers. Mi-am dat seama că FERICIREA tocmai fiind un lucru atât de general, nu voi știi niciodată dacă dorința mea se îndeplinește sau nu. Trebuia să aleg ceva mai…specific.
2 discuții purtate în cele 15 minute pe care le-am petrecut la gogoșerie au făcut să dau o definiție mai exactă dorinței mele.
Ani mai târziu dorința din acea zi s-a îndeplinit. Doar că nu a fost suficient să mă gândesc la ea. Pentru a-mi îndeplini dorința de la 34 de ani a fost nevoie de muncă, de eforturi, de sute de ore pe care să le aloc pasiunii mele. De sute de postări. Și mii de lacrimi în momentele grele.
Sunt oameni care spun că drumul pentru îndeplinirea dorinței de la 34 de ani putea să fie mult mai ușor. Și sunt și oameni care spun că nu înțeleg de ce un lucru atât de superficial și nepotrivit mă face fericită. Sunt absolut sigură că pentru multă lume nu înseamnă nimic. Că pentru alți oameni înseamnă chiar…un lucru negativ. Dar, pentru mine înseamnă dorința pusă într-o după-amiază de 8 decembrie în care am suflat puternic în lumânări. 🙂
Fericirea la 37
Fericirea la 37 este sa scriu pentru un site. Pentru blogul meu sau pentru … alt site.
Sa fac poze care, intr-o era a AI si a „toti facem fotografii” sa rămână peste ani motive de zâmbet larg.
Sa citesc o carte stând la plaja.
Sa ma ocup de pomii plantați in curtea noastra si sa reușesc sa imi asigur necesarul de nuci din pomul plantat acum 1 an (ei au fost 4 dar 3 nu au rezistat).
Sa merg in locuri noi sau vechi si sa fac poze.
Iar cei mai importanți oameni sa imi fie alături, sa ma învețe sa fac mai bine ceea ce fac si sa se bucure alături de mine pentru fiecare reușită.
Să dedic timp unei pasiuni, singurul tip de sport care ma face fericita – mersul pe role si sa incerc (din nou) sa învăț franceza.
