18.30. Am ajuns de la Sinaia, m-am dus în casă, m-am uitat la lucrurile pe care, în mod deosebit le-aș fi aruncat în rucsac și aș fi plecat la București. Voi pleca mâine la 5 dimineața. Știu cum mă voi simți toată ziua. Și ușor ușor mă panichez gândindu-mă la ziua de mâine. Dar…unele lucruri mă fac să spun că merită să plec lunea la 5 AM 🙂

Am scris în ultimele zile părți din câteva articole diferite. Articolul despre INTERVIURI. Articolul despre SIBIU. Articolul despre cum se simte atunci când omul al cărui idol ai fost, vine cu recomandări spre tine. Onorant! Dar pe toate le păstrez pentru zilele următoare.

Acum stau la „terasa” și scriu. E locul meu preferat în care stau când sunt acasă. In fiecare dimineață și în fiecare seară. Totul îmi dă o energie specială. Mașinile pe care le văd trecând pe stradă. Imi amintesc de jocurile mele și ale vecinilor. Eu alegeam ca mașinile care coboară să fie ale mele. Iar cele care urcau ale vecinei prezente la joacă. Sau invers. Apoi număram care are mai multe mașini. Și nu erau nici mașini fițoase, nici electrice. Erau anii 90 🙂

Imi plac oamenii care trec pe stradă. Imi place zona din față – terasa. Aici am jucat ani de zile șotronul și am învățat să merg cu rolele. Aici aruncam cu pumni plini cu nisip în oameni. Aici stăteam ghemuiți lângă gard și îi speriam noaptea, la 10, pe angajații fabricii atunci când ieșeau din schimbul 2.

Și îmi place atât de mult spațiul acesta încât și eu mă simt mai puternică, mai sexy, mai tânără și mai frumoasă. Mi se pare că arăt cool.

Și, de câte ori aveam o idee de articol și începeam să îmi aștern gândurile aici, mă gândeam că Incărcătorul sigur va citi postarea. La fel ultimul tip cu care am ieșit. Și, posibil diriga :), doamna Marina, dna Aida sau Aurora.

Mașina…

Mi-am repetat ani întregi că mie nu îmi trebuie permis de conducere. Că nu vreau să urmez școala de șoferi. Motivele au fost mai multe. Pentru că mi-e teamă că nu iau examenul. Și nici nu știu ce e mai rău. Să nu iei teoria? Sau să nu iei practica? Țin minte că acum 6-7 ani, cel mai bun prieten și omul care e cel mai deștept băiat care are vârsta apropiată alei mele mi-a povestit despre examenul lui de conducere. Mi-a spus că nu a luat permisul … din prima. Am avut un șoc. Eram într-un bloc la etajul 8, mă pregăteam să plec spre muncă. El era cel mai deștept băiat tânăr pe care îl cunoșteam. Cum să nu ia examenul. Și în afara inteligenței era și… șoferul meu preferat. Deși în mod normal el e inginer în telecomunicații pentru o firmă cu sediul în Germania.

Apoi mi-am zis că dacă, vreodată, prin cine știe ce miracol, m-aș inscrie la școala de șoferi, mi-aș permite să pic examenul de 4 ori. Pentru că sunt mai slabă decât el care a luat din a doua 🙂 Bine, între noi fie vorba, dacă nu l-aș lua din prima, nici n-aș mai avea puterea de a încerca a doua oară.

Alt motiv erau costurile. In primul rând trebuie să îți cumperi mașină. Apoi benzina, motorina se tot scumpesc. Plus rovinieta. Plus întreținerea. Aoleu câte costuri sunt la o mașina. Serios, de ce lumea preferă să bage atâția bani în mașini. Există trenuri! Există autobuze! Există…avioane!

Alt motiv…transportul. O mașină personală nu m-ar ajuta cu nimic în ceea ce privește transportul. Cel mai des drum pe care îl parcurg este Fieni – București. Autobuzele știu cu ce regularitate circula. Dacă nu vreau să plec duminica la 2.45 din casă gară și apoi spre București, o să plec la 17.45. Urc în autobuzul care ajunge la Fieni la ora 18. Apoi, la 19 – 20 găsesc și tren și autobuz din Târgoviște.

Drumul spre mare. Sunt multe curse de blablacar – găsești la ce oră vrei. Drumul spre Sibiu. Asemenea. Pentru Sibiu este suficient să mă trezesc la 4 dimineața. Fac bagajul iar la 4.45 ies pe ușă. Dupa 5 stații de mers cu autobuzul și 6 cu metroul, schimb peronul, mai merg 6 stații cu metroul și ajung să iau cursă de blablacar pe la 6.30.

Ce beneficiu ar aduce o mașină?

Beneficiul mașinii…

A fost nevoie să ajung la 35 de ani pentru a-l înțelege. Niciodată nu am avut o relație cu oameni cu mașină. Adică părinții primului meu prieten aveau mașină. Și de acolo porecla pe care i-am dat-o: Cel mai bun șofer din lume. Era plăcut pentru că ne plimbam uneori pe aici, prin zonă. Moroieni – Runcu – Pucioasa. Și era răcoare și alegeam ce muzică să ascultăm și era confortabil. Dar și fără mașină îmi plăcea.

Apoi a fost Vlad. Și în cazul lui, părinții aveau mașină. Dar nu am folosit-o. Când am mers în concediu la Sibiu și la mare, am folosit autobuz/tren.

Niciodată nu am căutat să am o relație cu un băiat cu mașină deși pretutindeni auzeam fetele că A AVEA MAȘINĂ este un criteriu foarte important pe care un bărbat să îl bifeze. Eu mă mulțumeam spunând: Dacă, din punct de vedere financiar, își permite să își cumpere un bilet de tren dus-întors spre o destinație în care să ne petrecem un weekend, pentru mine e perfect. Dar dacă nu își permite, îi pot plăti eu și biletul lui. Incă sunt de aceeași părere.

Un lucru cu care nu sunt de acord este și – bărbatul te plimbă, plătește nota la restaurant, îți plătește produsele de machiaj, unghiile și genele – că te recompensezi tu cumva față de el. NU AȘ FI NICIODATĂ DE ACORD CU AȘA CEVA. Pentru că nu văd femeia ca pe un obiect. Nici sexual nici de alt fel. Cred că dacă tot ne dorim să fim egali, este necesar să împărțim și cheltuielile.

In ultima perioadă însă, am ieșit cu un domn care are mașină personală. Nu a părinților, vecinilor sau a altora. Un om căruia îi și place să călătorească și am ajuns în câteva destinații împreună. El m-a făcut să înțeleg EXACT PLĂCEREA DE A AVEA O MAȘINĂ. Avantajul de a avea mașină.

In primul rând îmi place să merg pe jos. Mult. Și îmi va plăcea tot timpul. Imi place să merg pe jos și pentru că uneori este singura mea opțiune. De exemplu la meciuri la care merg eu: Colacu, Brezoaele, Buciumeni. Nu am mereu mijloc de transport până la destinația respectivă. Și pornesc ușor ușor spre locul cu pricina. Pe jos.

Unul dintre lucrurile învățate de la EL – cel cu mașina, este că mașina te poate duce în locuri și la ore la care alt mijloc de transport nu te va duce.

In clasa a VIII-a m-am îndrăgostit de Lacul Sfânta Ana. Pentru că … are un nume atât de drăguț. Pentru unicitatea lui la nivelul țării noastre. Pentru că, de mică am fost pasionată de: cutremure, vulcani și sare. Și, din 2003 de când eram eu în clasa a VIII-a, până în 2018 am visat să ajung să văd și eu Lacul Sfânta Ana. Unde am ajuns. In 2018, în cadrul unei excursii organizate de câtre o agenție de turism. Fără agenție de turism și fără mașină persoanală nu aș fi ajuns niciodată acolo. Nu există o curse de autobuz – Fieni – Lacul Sfânta Ana. Sau Brașov – Lacul Sfânta Ana.

Imi doresc să ajung la Cârța și Viscri. Pentru Cârța există tren. Faci o veșnicie. În căldură, transpirând și fiindu-ți sete. Pentru Viscri nu există transport.

Imi doresc să merg la Tuzla. Da. Pentru Tuzla există tren / autobuz / blablacar până la Constanța. Iar de acolo tren sau autobuz până la Tuzla. Le știu, pentru că le-am folosit. Și de unde cobori mai mergi pe câmp 30 de minute. Nu am o problemă în a merge atât pe jos. Dar…confortul de a merge într-o mașină cu aer condiționat și muzica ta preferată nu se compară cu niciun tren sau mașina de pe blablacar.

Imi doresc să merg pe Leaota. E aici lângă mine. Mergi 15 km din Fieni cu mașina și apoi începi să urci. Dar…cu ce parcurgi cei 15 km? In weekend nu există curse care să te ajute să pacurgi cei15 km. Iar în timpul săptămânii cursele existente te ajută cu 7 din cei 15.

A avea mașină îți oferă LIBERTATE. LIBERTATEA de a pleca când vrei tu. De a asculta ce muzică vrei tu. De a merge cu ce viteză vrei tu. De a opri de 30 de ori – dacă vrei să faci poze cu anumite peisaje. De a pleca spre București seara la ora 8. Fără a lua 2 – 3 autobuze de legătură și fără a-ți fi teamă că nu mai prinzi loc în ultimul tren sau autobuz.

Poate dacă nu aș fi ieșit cu o persoană care are mașină nu aș fi înțeles ce beneficii aduce faptul de a avea o mașină. Și chiar dacă nu am posibilitatea să mă apuc în curând de școala de șoferi, visez la ziua în care voi avea permis. Și mașină.

Weekendul trecut vorbeam cu colega mea. Tot despre mașini, mașini electrice, prețuri, carburant, investiții, permise. Mi-a spus că atunci când voi avea permis o să regret un singur lucru. Că am așteptat atâția ani fără să urmez școala de șoferi. Că o să regret toate zilele în care am mers prin ploaie, prin soare sau alte condiții mai puțin prielnice.

Viața e mai frumoasă în 2

In general. Nu pentru mine zic. Eu mă descurc foarte bine singură. Dar să nu fii singur… Să simți că cineva ține la tine. Să ai pe cineva care gândește mai cerebral, cineva expert în domenii la care tu nu te pricepi. Să îți suporte toate maimuțărelile. Să ajungă să cunoască niște lucruri intime despre tine dar pe care să nu ți le reamintească tocmai pentru că știe că nu îți plac subiectele respective. Să îți știe slăbiciunile și temerile și să le păstreze pentru el 🙂

Mătușa mea, Paula, spunea că un tată îți dă CURAJUL. Mama nu știu exact ce spunea că îți dă: feminitatea, empatia, sensibilitatea. Așa ceva cred. Când eram mică eram curajoasă. Mergeam seara în cimitir. Mergeam NOAPTEA in cimitir. Mergeam la 16 ani pe câmp. Câmp cât vedeai cu ochii. Nicio casă sau magazin. Mergeam singură cu trenul de la București la Timișoara. Impropriu zis singură. Nu era trenul meu. Erau și alți călători. Mă refer că mergeam într-un tren de noapte, cu bilet fără loc și fără să cunosc un alt pasager. Am avut curajul să plec pentru 4 luni în Franța. Chiar dacă nu știam franceza și chiar dacă nu mai călătorisem cu avionul.

Apoi curajul a dispărut ușor ușor. Nu știu dacă faptul că am avut atâta curaj ține de prezența sau lipsa unei figuri paterne în viața unei femei. Eu am o poveste mai atipică. Dar știu să apreciez un om important atunci când e lângă mine. Chiar dacă îl apreciez în felul meu. Care nu e întotdeauna foarte vizibil. Pentru că eu sunt altfel față de oamenii normali.

De exemplu, dacă nu dorm suficient, oboseala se adaugă unor alte probleme de sănătate pe care le am și îmi e foarte greu să rezist vieții de zi cu zi. Acum vreo 2 săptămâni am avut o seară în care pur și simplu nu am dormit. Dar mi-am asumat acest lucru. Și stările de greață. Și stările de leșin care știam că vin odată cu oboseala. Și poate oamenii normali rezolva problema cu o cafea sau un energizant. Dincolo de faptul că mie nu îmi place cafeaua, totuși o consum uneori sperând că…de data asta are efect. Credeți-ma. O cafea + 2 energizante + 1 l de Cola și adorm buștean 🙂 Am ales să nu dorm o noapte știind că poate același lucru se va mai repeta peste mult timp. Și fiind sigură că o să merite să nu dorm. A meritat 🙂

Și nu o să scot niciodată oamenilor ochii cu faptul că eu am stat toată noaptea trează să mă uit la stele sau să stau pe terasă sau pe trepte sau știu eu unde. O fac pentru că îmi face plăcere compania acelor oameni. Dacă nu mi-ar face plăcere, cine naiba și-ar – – – – o întreagă săptămână din cauza unei nopți nedormite? 🙂

Și, așa cum o spune și subtitlul. Viața e mai frumoasă în 2 🙂 Uneori.

Oamenii din SINAIA

Uneori nu știi la ce ești bun. Și nu știi la ce te pricepi. Și crezi că nu știi nimic. Că nu faci bine nimic și nu ai nicio abilitate sau competență. Asta e părerea mea despre mine. In ultimii 2 ani jumătate. Nu găsesc absolut niciun lucru la care să îmi spun că sunt cât de cât bună. Niciun lucru pe care să îl dezvolt. Da, mi se spune că scriu frumos.

Mi-a zis-o FELIX. CRAIUL DE DOROBANȚI cum îl numea Cori, colega mea, atunci când îi arătam eu poze cu el. De fapt ea zicea: Nu-i, Ano, ăsta de noi. Nu vezi cum arată? Nu vezi cum arătăm noi? Niște prăpădite, niște șterse. Ăsta e CRAI. Crai din ăla…Crai de Dorobanți. Când colo, băiatul stă prin zona Piața 1 Mai la Târgoviște :))

Dar când ești CRAI DE… Dorobanți, 1 Mai, etc., normal că îi zici unei femei ceea ce vrea ea sa audă. Că scrie frumos sau că face poze frumoase.

Dar nu a zis-o numai Felix. A zis-o profa de română din generală. Și liceu. Și Aurora – fata cunoscută la olimpiadele de română. Și doamna Mihaela (Dumnezeu să o ierte căci a murit), o doamnă care a predat română și franceză la Fieni. Și … alte persoane. Dar poate doar au vrut să mă încurajeze. CRED. Au vrut să fie drăguțe cu mine. Să îmi aducă un zâmbet.

In rest mama mi-a tot zis în 18 ani de când scriu pe bloguri – să termin cu spălatul rufelor în public. Că numai lucruri de-astea intime, din familie scriu. Și lumea e rea și râde de mine. Interpretează greșit. Și până la urmă nici măcar nu e interesant ce scriu.

Poate are dreptate mama. Un părinte întotdeauna îi vrea binele copilului. Și ea mă știe destul de bine. Știe că mă prefac că nu îmi pasă. Știe că deși MĂ DAU PUTERNICĂ, faptul că un fotograf sportiv a făcut mișto de activitatea mea de a face POZE LA MECIURI, m-a dărâmat. A fost nevoie să treacă 3 luni, să vină 1 IUNIE, pentru ca cineva să mă ia de jos, să mă scuture, să îmi zâmbească și să îmi ofere ceea ce a considerat că merit pentru munca mea. Și acel eveniment m-a făcut să nu îmi mai pese de nimic și nimeni din jurul meu.

Astăzi, oamenii din Sinaia mi-au demonstrat că sunt câteva lucruri pe care le fac bine. Nu extraordinar. Dar măcar am o înclinație spre ele.

M-am întâlnit, întâi cu un cuplu din Fieni. Da, Fieni e un oraș mic, dumnealor au un magazin cu haine. Ne cunoaștem unii pe alții. Ne-am bucurat să ne vedem, ne-am salutat și a fost foarte drăguț.

După ce m-am plimbat prin curtea Mânăstirii Sinaia, am intrat în biserică pentru a cumpăra lumânări. Ultimele 2 dăți când am ajuns la mânăstiri am fost în compania acelorași persoane. Și de fiecare dată respectivele au zis că vaaai mă gândesc la vreun frumos sau cine știe ce amintiri despre ce persoană îmi vin de mă dezumflu așa și zici că cine știe ce lucru rău s-a întâmplat.

Da, mă gândesc la cineva. Nu la un frumos din sport. Ci la un frumos care e … omul special suprem. (Aș fi spus că e frumosul suprem. Dar acela e altcineva). Mă gândesc de fiecare dată când sunt la o biserică și aprind lumânări că poate e mai aproape de mine decât alteori. Și că se bucură pentru fiecare lucru frumos pe care îl fac. Chiar dacă nu e făcut PE BANI. Cred că se bucură cu atât mai mult de faptul că nu aștept bani în schimbul lucrurilor drăguțe. Cred că simte felul cum îl privesc pe un domn din Fieni care face dializă de peste 30 de ani. Și care întâmplător e blond, plinuț și cu ochi albaștrii.

Omul special suprem poate nu a fost aici pentru a mă face mai curajoasă decât sunt. Dar mânăstirile, bisericile și lumânările îmi amintesc o dată în plus că IL AM deși nu e…atât de vizibil pentru mine. Și el îmi aduce toate lucrurile bune din viața mea. 🙂 Sunt 30 de ani de când nu e aici. Și mi se pare o viață de…om 30 de ani. Și cumva ultima noastră întâlnire îmi este una dintre cele mai vii amintiri. 🙂 Nu știu ce ar spune el dacă mi-ar putea citi postările despre – spălatul rufelor în public. Poate ar reacționa ca mama. Sau poate, el, ca profesor de limba română, de franceză și rusă, ar avea aceeași părere că – profa mea de română din generală – care a predat și rusă cândva. Aceeași părere ca profa mea de română din liceu. Cu ambele a fost coleg de catedră și cancelarie. Poate ar avea aceeași părere ca a doamnei Mihaela – profesor de franceză/română sau ca a Aurorei. Nu știu. Dar mi-ar plăcea să cred că … i-ar plăcea ce scriu.

Ultima perioadă a fost foarte frustrantă pentru mine. O perioadă în care m-am resemnat pe multe planuri, în multe privințe. Cred că așa se întâmplă în acele momente în care nu știi cum să mergi mai departe sau la ce ești bun. Și în toată această nebunie și frustrare a vieții mele, l-am avut pe EL. Nu pe omul special suprem. Pe omul cu care am ieșit. Și am avut… TERASA. Și de câte ori simțeam că NU MAI POT, veneam și…măturam. Sau spălam un geam. Sau îmi imaginam unde plantez flori la anul. Sau făceam poze terasei…de pe partea cealaltă. 🙂

Domnul cu Pozele

Și într-o perioada în care eu nu mă consider bună la nimic, într-o perioadă în care nu știu să fac nimic, apare domnul cu pozele. Pe care îmi place să cred că tot omul special suprem al meu l-a trimis la momentul potrivit, în locul potrivit.

Am intrat să cumpăr lumânări. 3 – 2 pentru zona cu persoanele adormite și 1 pentru cea cu oamenii care încă trăiesc. Așa m-am obișnuit de mică. In ideea că întotdeauna am avut MAI MULȚI ACOLO decât AICI – așa zicea mama cu fiecare ocazie. Eu nu îi cunoșteam neapărat pe toți cei DE ACOLO dar clar erau mai mulți.

Am intrat să cumpăr cele 3 lumânări și, scriind un pomelnic, din lateral am senzația că îl văd pe un domn. Consătean cu mine cum s-ar zice. Omul…nu locuiește în Sinaia. Locuiește in Fieni. Nici măcar băiatul lui nu locuiește în Sinaia. Ci în Brașov. Nu am vrut să îl deranjez mergând să îl salut. Am cumpărat lumânări și am ieșit pentru a le aprinde. Eu mă separasem de grupul cu care eram și mă tot uitam de ceilalți când am dat nas în nas cu domnul consătean. Ne-am salutat, am povestit puțin, i-am zis că nu știu unde sunt persoanele cu care am venit.

Sunt cumva 2 bărbați care făceau și ei poze?

Da, da. Ei sunt!

Păi erau pe drumul spre mânăstire. I-am văzut când am început să urcăm și noi.

Ah, nu. De urcat am urcat eu cu ei. Acum ne-am pierdut. Trebuie să fie pe aici.

Domnul cu pricina pleacă, dar se întoarce dupa câteva minute.

Te superi dacă te rog să îmi faci și mie o poză-2?

Am fost foarte bucuroasă. Mi-a adus un zâmbet. La mine a face poze nu e despre bani. LA mine a face poze e depsre plăcerea de a le face. Și faptul că acel domn a apelat la mine a fost WOW. Mi-am dat seama că da, sunt lucruri pe care le fac bine. Nu cel mai bine. Nu extraordinar. Dar le fac bine. Mi-aș fi dorit să îl și îmbrățisez pe domnul cu pricina dar n-am făcut-o. Mi-a amintit CE ȘTIU SĂ FAC ÎNTR-O LUME ÎN CARE CRED CĂ NU FAC NIMIC BINE. Și că nu aduc numai haos, gălăgie și agitație oriunde merg și orice fac.

Doamna din Centru

Și, după ce am terminat și cu pozele, am coborât să mâncăm în oraș. Să ne oprim în locul X sau Y sau Z… Pentru mine nu contează în mod deosebit unde mănânc. Cred că până la urmă dacă vreau să mănânc oriunde găsesc ceva ok. Doar că de obicei compania oamenilor și plăcerea de a fi cu ei mă face să nu îmi fie neapărat foarte foame. Mi-am comandat papanași și am mâncat din niște pizza cu brânză. Adică din pizza oamenilor cu care am ieșit :))

Ideea e că deși am fost întrebată unde aș vrea să mănânc nu am răspuns un loc anume pt că nu le cunosc. Hai să mergem, hai încă puțin, hai că am mâncat bine aici, și dincolo – ziceam oamenii din jurul meu. Dacă ne-am fi oprit la o terasă mai aproape de parc, nu aș fi întâlnit-o. Dar așa…

Doamna Marina. Puteam să mă prefac că nu o văd. Puteam să nu o văd pur și simplu. Este o doamnă care locuiește în București și uneori, vine la Fieni. Eu de exemplu nu am mai văzut-o de anul trecut din iulie de la zilele orașului. Deci nu e o persoană pe care o întâlnesc săptămânal sau ceva. Dar atât de mult m-a încântat coincidența revederii încât mi-am zis că trebuie să fie puțin mai mult decât COINCIDENȚĂ.

Și am strigat-o. 🙂 Am fost nespus de bucuroasă să o revăd. Ne-am pupat, am povestit puțin iar la sfârșit mi-a reamintit că îi place cum scriu. Și îi face plăcere să citească articolele mele.

Da, se pare că sunt lucruri pe care știu să le fac. Și cei 2 oameni întâlniți astăzi întâmplător mi-au amintit de ceea ce fac… bine. Scriu și fac poze. Cred că au apărut în calea mea cu un motiv.