Ana si…joburile ei
In luna aprilie eram prin oraș când am întâlnit-o pe o cunoștință în fața unei firme. Unde îmi depusesem pentru prima oară în viață CV-ul. Iar astăzi vă povestesc despre mine și joburile avute. Si ne.
O să trec peste povestea cu radioul. Au fost câțiva ani buni în care mi-am dorit să fac radio. Și nu să fiu omul din spatele a ce se aude la radio. Ci a fi omul de la radio. Știam că am ceva de spus, știam că pot să spun, știam că dincolo de timiditatea care m-a caracterizat întotdeauna aș putea totuși învăța de la Alexa de la Radio sau de la baieții care i-au urmat la emisiunea de la postul de radio. Emisiunea de seara: Florea și Tache. Despre Alexa nu mai știu nimic dar atât de dragă mi-a fost! Și e surprinzător faptul că îmi amintesc emisiunea de seară cu dedicații muzicale care exista în urmă cu 20 de ani!
Despre Florea și Tache aș spune că nu mai știu nimic. Asta dacă nu aș fi rămas surprinsă să descopăr acum 5 zile că Tache conduce un adevărat lanț din Horeca. Mai degrabă îl văd ca pe omul care se ține de șotii la radio decât ca pe omul care are afacerea cu mii de angajați deschisă în diferite orașe din țară. Și din Europa 🙂
Apoi mai era domnul Marius despre care se spunea că e arogant și încrezut. Dar care era cea mai bună voce de radio.
Domnul Tibi care avea vocea aceea specială. Și pe care în fața amfiteatrului l-am descoperit altfel.
Celalalt domn Marius, care o să rămână pentru totdeauna minunatul ȘEF DE CABINET al Președintelui Consiliului Județean, omul în blugi dar în cămașă și sacou de o eleganță aparte. Căruia îi plăcuse Radio Contact și cu, care beam la pauza câte o sticlă de sticlă de Cola.
Doamnele Ștefania și Manina care făceau treburile serioase de la radio – așa cum spuneau colegii lor.
Și domnul Banu, de a cărei existență am aflat foarte târziu dar care nu am habar cum arăta. Auzisem că e un om scund și atât. Ah, mai știam că îi place ONLY HUMANS – o melodie a acelor vremuri.
Nu aș vrea să închei acest capitol fără a face referire la Jessica Jay – Casablanca. O melodie lansată în 1995 dar care încă se auzea la radio în 1996.
In 2 veri, verișorul meu s-a auzit (cu ghilimelele de rigoare) la radio. Era vorba de 1996 si 1998. Era vorba de Radio D. Care habar nu aveam ce ar însemna. Până am descoperit un afiș pe care scria Radio Dâmbovița. Ah, deci de acolo D-ul. Iar vărul meu, mare pasionat de fotbal – în principal englezesc – mergea la cele mai mari competiții (Campionat Mondial, European, nu mai știu ce era în acea perioadă) și transmitea pentru postul județean de radio. Iar eu luam aparatul de Radio și îl bâțâiam și pe el și pe antena lui doar-doar prind intervenția de la rubrica de Sport. Omul s-a descurcat întotdeauna cu vorbele.
Așadar, dincolo de dorința mea de a fi vocea de la radio, dincolo de învățarea aproape pe de rost a cărților de RADIO MANAGEMENT și RADIOUL LOCAL (de rămăsese și profesorul șocat cum de știu toate exemplele de prin cărți și la ce pagini și capitole se află), vocea nu m-a ajutat. Ba chiar mi s-a spus, mai în glumă mai în serios, că pentru a fi vocea de la radio, e nevoie să fumez zilnic 2 pachete de țigări, timp de vreo 10-20 de ani.
Am calculat, mi-am dat seama că este un proces costisitor și asta a fost.
PRIMUL CV DEPUS
Aveam 22 de ani atunci când mi-am depus primul CV. Nu aveam nicio experiență. In niciun domeniu. Dar aveam altceva. Singura nota de 9 la examenul celui mai exigent profesor. Iar asta trebuia să spună despre mine mai mult decât orice experiență. Căci cel mai exigent profesor era trecut la rubrică persoanelor care pot oferi referințe despre mine.
Nu. A te angaja era despre altceva.
15 ani mai târziu, pe când mă plimbam pe străzile orașului, m-am întâlnit cu o prietenă. Lucra exact la acea agenție și mi-am dat seama că a fost mai bine că nu m-au acceptat atunci.
AL DOILEA CV. FLORĂRIA
Am plecat, 3 ani mai târziu la Sibiu. Era vara lui 2014. Nu căpătasem experiență. Mi-am luat cele 2 diplome de licență, foaia care atesta nivelul de limba franceză și experiența celor 4 luni petrecute în Franța, ca și student al Universității din Rouen și-am plecat spre orașul meu preferat. Având siguranța că într-un județ unde rata șomajului este extrem de redusă, trebuie să găsesc și eu un loc. Și am găsit.
Nu pot spune că am fost încântată la gândul de a lucra la florărie dar orice are un început. Din păcate nu și pentru mine. Sau…nu știu ce să zic dar a lucra la cea mai în vogă florărie din Sibiu nu era nici pe departe un lucru ușor. Au fost 3 zile de chin. Și în a 4-a nu m-am mai dus. Nici măcar nu am fost interesată de vreun venit financiar care mi s-ar fi cuvenit.
AL TREILEA CV. PRIMUL JOB
Mi-a plăcut să trăiesc periculos. Am ales cel mai dificil job și m-am avântat spre el. Cu ochii larg deschiși. Sau larg închiși 🙂 Era o firmă de telecomunicații cu departamentul de customer care externalizat. Acolo lucram eu. In primul rând, sediul era la naiba-n praznic. Nici măcar nu credeam că acolo tot SIBIU se numește. Apoi, salariul era cel mai mic. Mai mic nu se putea. Căci deja era minim pe economie. Am muncit mult și am plâns mult. Volumul de muncă era enorm. Dar, spre surprinderea mea, dupa cele 4 săptămâni de training nu am plecat așa cum a făcut o parte dintre colegii mei. Nu pentru că îmi plăcea jobul acela. Ci pentru că aveam nevoie de el. Și pentru că era modul de a-mi trăi visul. Visul meu era SIBIUL. Și a trebuit să mai treacă o săptămână sau 2 până mi-am dat demisia. Nici măcar nu am plecat imediat. Am spus ca pot rămâne în preaviz. Căci altfel trebuia să o iau de la capăt cu găsirea unui job. Iar pentru mine, un copil speriat, aflat la primul job, la 250 de km de casă, era deja un capăt.
Așa că am mai rămas 4 săptămâni. In care adoram să lucrez de la 7.30. Știam că astfel termin programul la ora 16. Și apoi am posibilitatea să redevin ceea ce eram de fapt: TURIST IN SIBIU
Adoram sa lucrez în turele de după-amiază. Căci astfel aveam la dispoziție diminețile. In care mergeam în Piața Mare așteptând ca în ușa de la primărie să oprească mașina nemțească, neagră, cu șofer personal, iar din ea să coboare domnul blond, înalt, cu ochi albaștri, domnul acela cu o statură serioasă și împunătoare, care dintr-un singur pas intra în Primărie. 🙂 Omul despre care citisem că în urmă cu puțin timp 1-2-3 ani, mergea la ședințele FDGR-ului (Forța Democrată a Germanilor din România) ce își avea sediul în partea opusă, de la intrarea în Piața Mare, iar apoi parcurgea drumul de 400-500 m până la primărie pe jos. Dar care astăzi, în perioada în care eu eram mutată la Sibiu era deja anunțat ca viitor candidat al liberalilor la cea mai înaltă funcție în Statul Român. Așa că în goana prin țară, o parte din atribuțiile de la Primărie erau delegate. Șansele de a-l vedea erau mici. Dar nu m-am lăsat până nu l-am văzut.
Si adoram să am weekendurile libere. Locuiam într-o casă foarte veche. Lângă Facultatea de Științe. Vara aceasta la ultima mea vizită în Sibiu am descoperit un lucru care știam că se va întâmpla cândva. Acea casă, acea cameră sau garsonieră la curte, să-i zic așa, nu mai există. A fost dărâmată. Atât prima casă, a vecinei mele – în vârstă de 95 de ani în 2014, cât și camera în care am locuit eu.
Când mi-am dat demisia de la primul meu job am avut de ales dacă vreau să continui în acel oraș sau nu. Dacă voiam să continui trebuia să îmi caut alt job. Și altă cazare. Căci aceea nu era cea mai bună alegere pentru sezonul de toamnă și iarna care urma. Apoi trebuia să accept faptul că, toată viața mă voi afla la 250 km de casă. Și poate 250 km nu înseamnă mult când ai mașină. Dar pentru mine, 250 km însemnau o zi întreagă petrecută pe drum pentru a ajunge acasă. Căci fie că alegeam să plec pe ruta Sibiu – Ramnicu Valcea – Targoviște – Fieni, fie că alegeam ruta Sibiu – Brasov – Sinaia – Fieni, cei 250 km se transformau în 10 ore pe drum. Trebuia să renunț la a-mi mai vedea familia. Trebuia să renunț la vecini și oameni dragi.
Am plecat de acolo. Cu promisiunea că mă voi întoarce de fiecare dată când îmi va fi dor de oraș. Și am revenit mereu. Recunoscătoare pentru tot ce am învățat la Sibiu. Pentru oamenii întâlniți. Și pentru că probabil niciun alt job nu ar fi fost la fel de greu ca acela. Când începi cu cel mai greu lucru posibil, toate celelalte îți vor părea ușoare.
Am ajutat-o pe colega mea să posteze anunțul în care își căuta o altă colegă de garsonieră iar cu 3 zile înainte de a mă muta din oraș am găsit un job. Era în mallul de la ieșire din oraș (singurul la acel moment din Sibiu). Consultant de vânzări la un magazin de cosmetice. Mi-am dat seama că este semnul de a rămâne acolo. Dar era prea târziu. Știu, niciodată nu e prea târziu pentru nimic. Dar pentru mine, care în 3 zile rămâneam fără chirie chiar era. Și am plecat.
Acum, 11 ani jumătate mai târziu, când îmi planific următoarea vizită la Sibiu, știu că o să trec pe lângă clădirea în care am lucrat. Pe strada pe care am locuit chiar dacă nu mai este acolo casa. Că voi porni spre Rășinari și Păltiniș locurile în care, într-un septembrie, acum 11 ani mă întrebam dacă mă voi descurca vreodată la București. Eram sigură că nu. Dar am reușit 🙂
Voi trece pe lângă Lidl-ul de unde am cumpărat primele cereale cu bucăți de ciocolată. Care au devenit DULCELE meu de sfârșit de Sibiu. Voi merge la mallul de la ieșire din oraș. Pe jos sau poate cu mașina. In 2014 preferam să străbat cei 3 km pe jos. Ca să nu mai plătesc biletul de autobuz 🙂 Voi admira vârfurile munților. Care în vara în care am fost la Sibiu, nu aveau zăpadă. Dar care în fiecare iarnă în care ajung în oraș au. Ii admir din parcarea de la Zidul Cetății.
Sunt lucruri și locuri văzute de zeci și sute de ori. Dar sunt la fel de speciale. Ca întotdeauna 🙂
Fotografiile au fost preluate de pe www.unsplash.com.
