Acum 10 ani l-am cunoscut pe Cristi. Cristi din Drăgășani (pe care nu il cheama Cristi dar nu care cumva sa fiu data-n judecata :)) ).

Am aflat de existenta lui pe 25 sau 26 Decembrie 2010, fiindu-mi caracterizat ca un om care iubește Franța. Muzica franțuzească. Filmele franțuzești. Actorii francezi. Pictorii francezi. Produsele franțuzești. Totul legat de Franța. Surprinzător pentru mine. Bărbații prefera Germania, Anglia. Asa văzusem eu pana atunci. Și pentru simplu fapt ca avea aceasta preferinta pentru Franța mi-am dorit sa îl cunosc.

E un băiat deștept (astăzi, 15 ani mai târziu, barbat) și ma vedeam pedalând cu el prin Franța descoperind campuri de lavanda și podgorii. Nu știu sa merg pe bicicleta, e adevărat. Dar…orice se invata. Mai greu era cu distanta pe care îmi propusesem sa o parcurgem pe bicicleta. Unisem câteva puncte în Google maps și rezultase ca trebuie sa pedalam…3008 km.

Timp de 4 ani jumătate mi-am dorit sa îl cunosc personal. Iar Timp de cei 4 ani el nu a fost de acord (nu i se parea fair play spunea el, din diferite motive). Plus ca a avut un program care nu i-a permis chiar dacă ar fi vrut.

În cei 4 ani, pe rand, a locuit în Timișoara. În Sibiu și în Thailanda. A fi nomad digital era o „meserie” la început. Dar el era oricum propriul lui șef. Și lucra de oriunde voia. Deci nu era o problema sa se mute de colo colo.

În acei ani l-am caracterizat în mai multe feluri și i-am pus mai multe etichete.

1. Cel mai NEROMANTIC om (si o sa revin candva la povestea cu … neromantismul)

2. Cel mai pasionat programator. Castiga foarte bine. Dar știți cat muncea? Enorm. Și îi plăcea. Tot Enorm.

3. Cel mai convingător om. si cel mai bun negociator pe care l-am cunoscut.

Îmi dădeam seama cât de insistenta sunt în dorința mea de a-l cunoaște. Iar în vara lui 2014, pe când eu locuiam la Sibiu și el în Phuket mi-am zis: dacă nu vrea sa ne cunoaștem, trebuie sa ii cer la schimb ceva la fel de important.

Țin perfect minte ziua, ma întorceam de la Sibiu spre casa atunci când i-am scris:

– Dacă tot nu vrei sa ne cunoaștem, am o propunere: ai de ales între a ne cunoaște SI a-mi face un blog. Pentru ca avem aceleași preferințe, (aveam aceleași preferințe în toate domeniile și gândeam foarte asemanator) îți dau mana libera sa creezi designul blogului absolut cum vrei tu pentru ca știu ca, la sfârșit îmi va plăcea.

Pe vremea aceea îmi doream cel mai frumos blog posibil. Și știam ca el îl poate realiza. Apoi știam ca dintre a ne cunoaște și orice altceva, ar alege orice altceva. Măcar sa profit, nu? Și astfel rămâneam și cu o amintire pentru totdeauna. Ceea ce nu știam atunci era ca aveam sa rămân de fapt cu o ALTA amintire peste ani. Cu amintirea unei zile pe care, 1 an mai târziu am numit-o „cea mai frumoasa zi din viata mea”. Și nu e nici azi departe de acel loc. Iar, când ai trăit 13000 de zile parca cea mai frumoasa, suna cumva

– Pai alegerea e foarte simpla, mi-a scris el. Prefer sa ne cunoaștem. Nu o sa ne cunoaștem curând, dar o vom face intr-o zi.

Trebuia sa ma fi gandit. Al patrulea lucru despre el/care il caracteriza era alegerea celei mai importante resurse.

4. Cea mai importanta resursa pentru el era… nu sănătatea, nu banii, nu cine știe ce alt lucru. Cea maj importanta resursa era … TIMPUL.

Și am apreciat foarte tare acest lucru. Oamenii la 20 de ani, asa cum avea el nu puneau (la acea varsta) preț pe TIMP. Dar el…era wow. El. Timpul. Și el Cristi.

Asa ca, daca tot insistam sa facem cunostinta, probabil aveam sa ne intalnim odata, sa zicem:

– Cristi!, imi pare bine

– Ana!, si mie

Si aia insemna sa ne cunoastem.

Dar a-mi crea un blog i-ar fi consumat un timp mult mai indelungat.

Punea atat de mult preț pe timp incat prefera sa facă lucrurile care ii plac: 12 – 14 – 16 ore pe zi de programare. 1-2 ore de jocuri pe calculator și 1-2 ore de sport. Pentru toate celelalte hobby-uri și preferinte, alegea sa plătească decât sa investească timp. Iar mie atunci, ca si acum, mi se părea wow și foarte inteligenta alegerea lui.

***

Mereu când îl descriam spuneam ca e fanul nr2 al lui Marion Cotillard (fanul nr 1 eram eu) dar și aL lui Nicki Minaj. Ceea ce nu se prea potrivește căci cele 2 sunt diferite ca fizic și atitudine

Despre Cristi am spus mult timp ca este varianta mea dar la masculin. Astăzi inclin între „varianta mea la masculin” și „opusul meu”.

Ca sa îl cunosc, i-am scris. Apoi mi-am făcut alt cont. De Facebook. Și de email. Am încercat tot ce am putut pana m-am mutat în București.

Odată venita aici mi-am cumpărat o alta cartela. După ce locuisem 2 luni intr-un apartament de 2 camere cu 3 necunoscuți (apartament îngrozitor), m-am mutat în altul unde dormeam singura in pat și unde era cald. Dar nu aveam deloc semnal la internet. Am încercat în toate camerele. Am încercat langa geam. Am încercat pe geam. Nimic.

– Cred ca e o problema a cartelei, mi-am zis. Asa ca am cumpărat o alta cartela, de la Telekom / Cosmote Parca. Surpriza. Nici asa nu aveam semnal. Și? Acum ce sa fac cu cartela? Hai sa … ma dau drept altcineva și sa încep sa conversez cu Cristi.

Știam ca intr-o zi își va da seama ca eu sunt. Chiar daca mesajele nu erau compuse integral de mine. Ii spuneam unei prietene cam ce as vrea sa ii scriu iar ea reformula mesajul. Ca, macar, sa para alt stil.

Și as vrea sa mai menționez faptul ca 1. Respectivul era…foarte urat 2. Nu îmi plăcea de el pentru a avea o posibila relatie. Eu îmi doream sa îl cunosc asa…pentru ca ne asemanam foarte mult. (Nu am judecat niciodată oamenii după înălțime, greutate sau frumusețe dar am considerat eu necesar sa spun acest lucru despre fizicul lui)

***

Pe vremea aceea lucram în Mall. Aveam un program interesant. Pe care ulterior nu l-am mai avut niciodată. Lucram în timpul săptămânii, o săptămână de la 10-16, iar cealaltă 16-22. Iar un weekend lucram atâta sambata cât și duminica de la 10 la 22. Mie îmi plăcea acel plăcea acel program.

Intr-o sambata dimineața, pe 14 martie, în jurul orei 5, suna telefonul. La 5? Ce s-ar fi putut intampla la 5 dimineața? În afara de mama, sora și colegele de munca nu stia nimeni „noul meu nr de telefon”. Wow. Suna Cristi. Doar ca nu ma suna pe mine, pe Ana. O suna pe… „Mihaela” cea drept care m-am dat. Am răspuns temătoare moment in care aud:

– Bună, Ana. Ce faci? Dormeai?

– Cred ca ai greșit numărul. Eu ma numesc Mihaela.

– Ba nu te numești Mihaela. Ești Ana. Ana Ulmanu. Credeai ca nu îmi dau seama?

Sa te sune cineva la 5 dimineața, cineva pe care credeai ca l-ai păcălit și sa îți spună ca știe perfect cine știe, e … derutant. Am continuat ca nu știu nicio Ana Ulmanu și am vorbit pana când a trebuit sa recunosc ca-s eu.

– Dacă tot vrei atât de mult, hai sa ne cunoaștem. Da-mi adresa și vin sa facem cunoștință!

Doamne ferește. Ce adresa? Cum sa vina în apartament? Când sa vina? Ca acum era 5 și ceva. Dimineata. Eu insistam ca nu se poate asa, el insista ca, dacă nu accept, el alta data nu mai vrea sa ne întâlnim… Aaaa nu, nu. Nu era ok. Dar nici sa vina la mine la ora aia nu era ok. Sa ieșim poate în oraș? Dar unde sa iesi la 6 dimineața? Nu e nimic deschis. A propus sa ne vedem într-o ora la Unirii. Auzisem de Unirii. Știam ca pot lua de la munca tramvaiul 23 sau 32 pana la Unirii. Dar eu nu eram la munca. Nu știam cum sa ajung acolo. Taxi nu as fi luat sub nicio forma. Imi dădeam seama ca acest Unirii ar fi departe. Nu-mi rămânea decât sa iau metroul. Aveam parul nespălat. Și nici nu aveam haine potrivite. Chiar. Cu ce te îmbraci când te întâlnești intr-o sambata dimineața, la 7, în fata la Unirii, cu cineva?

Pana la urma am ales o pereche de dresuri cu un model elegant. O fusta scurta cumpărată de curând, neagra, cloș, din neopren (acum arat oribil cu ea. Pitica și ca un urs. Atunci aveam cu 10 kg mai puțin), un tricou cumpărat în aceeași zi în care cumpărasem și fusta (primele mele haine cumpărate din București, de la IDM). În picioare niște botine cu talpa ortopedica. Botine din piele întoarsă, bleumarin și încercând sa nu ma împiedic, m-am dus în stația de autobuz. Ulterior am învățat ca trebuie sa citesc ce scrie pe autobuz. Dacă as fi citit atunci as fi remarcat textul „piata unirii”. Dar cum n-am citit, am coborât la Piata Sudului și de acolo am luat metroul pana la Unirii.

Știți. Cristi era foarte urat. Nu conta asta dar dacă insistați sa zic ceva despre fizicul lui, as spune ca era…foarte urat. Am scris și vreo 50 de rânduri mai sus. Dar poate nu stati sa citiți chiar tot. Și atunci repet.

Când l-am văzut traversând spre locul în care eram eu (chiar lângă magazinul Unirea), am ramas aproape la propriu cu gura căscată.

Știți cat de frumos era? Fizionomia nu era wow, intr-adevar. Dar postura …Era un om frumos. Atunci mi-am zis „haina-l face pe om” – totuși nu as spune ca a fost corect spus. Când faci sport, mult, probabil orice porți arata bine. Era îmbrăcat elegant casual. Cu niște pantaloni bleumarin și o…tunica ceva în aceeași nuanță. Iar mărimea hainelor era fix mărimea lui. Nu erau haine în care sa înoate sau știu eu ce.

Ne-am plimbat pe afara, apoi am întrat la McDonald’s (o alta preferinta comuna) și chiar dacă el a vrut sa comande multe combo (sau cum se numea pe atunci, cred ca și atunci exista asa ceva), angajații au insistat cu faptul ca pana la 9/10 se poate comanda mic dejun nu altceva. Bun, am comandat asa ceva.

Și am vorbit. Despre Drăgășani, despre unitățile de cazare, mi-a povestit despre Olt, despre Thailanda (de unde se întorsese de 2 luni). Am povestit despre cât de mult mi-ar plăcea sa ne cazam intr-una dintre locațiile de pe dealul Drăgășaniului, sa admiram apusul, răsăritul, Oltul. Sa ne plimbam prin podgorii.

El avea oroare de asa ceva. 1. Pierdere de timp 2. Ok, te poți caza cu cineva în locațiile scumpe – de la Drăgășani dacă vrei neapărat – dar vedea altfel activitățile. Pentru ca, repet, el era cea mai neromantica persoana cunoscuta vreodata.

***

A fost o dimineața foarte frumoasa și încărcată de emoție. La 9.30 a chemat un taxi care a oprit întâi la mine la munca iar apoi si-a continuat drumul spre apartamentul în care Cristi…. avea sa doarmă.

Stiusem ca a fost prima și ultima oara când îl vad. Și deși întotdeauna îmi spuneam ca o sa fie de ajuns o singura întâlnire căci eu vreau sa îl cunosc și apoi gata, îl las în pace, îmi dădeam seama ca e un om atât de cool, de la care poți invata atât de multe încât mi-ar plăcea sa îl mai vad. Nu pentru o relatie/aventura/blablabla. Ci asa. Ca sa fim amici.

El însă nu avea amice femei la 20 (și cinci) de ani. El avea intr-adevar 3-4 prietene, cunoscute de când erau mici, colege de clasa. Iar acum nu credea în amiciția dintre un bărbat și o femeie. Și chiar dacă ar fi crezut, nu ar fi avut timp de amicitii. El muncea, se juca dota și facea sport. El nu avea timp de o relație. D-apoi de o amică

***

Totul era diferit la el de ceilalți oameni. Chiar și programul. Suntem obișnuiți sa spunem ca oamenii adorm undeva după ora 23, se trezesc de obicei la 8-9, poate în weekend la 10. În timpul săptămânii lucrează ziua și cam…asa

Programul lui Cristi era însă altul. Având contracte cu SUA, el funcționa pe…alt fus orar. Asa cum am povestit muncea mult. Mai mult decat un om care lucrează 8-9 ore pe zi. Era programator la propria-i firma de programare ceea ce ii permitea sa muncească din orice colt de lume și atunci când lucrezi pentru tine și faci ceea ce îți place nu mai lucrezi 8-9 ore pe zi. El lucra întotdeauna 12 sau chiar mai mult. Dacă ii mai rămânea ceva timp se și juca pe calculator iar în jurul orei 8 se baga la somn. Nu 20. 8. Dormea pana în jurul orei 14 și o lua de la capăt. Întotdeauna de precizat și sportul făcut la sala sau alergat în parc.

După ce am ajuns la munca am renunțat la cartela respectiva. Și am revenit la numărul meu cunoscut de toată lumea. Iar undeva după ora 16 exact la jumătatea programului meu de 12 ore de munca, Cristi mi-a dat mesaj. Invitându-ma intr-un club/pub în care urma sa iasă în acea seara. Nu m-am dus. Mi-a fost greu sa aleg între a ieși cu el și a ma intalni cu cel mai bun prieten al meu (unii îl știu ca fiind Diță sau „băiatul cu patrunjelul”. Diță după porecla nu după nume)

Și după zeci de suciri între cele 2 nume, am ales sa merg la Diță. O alegere pe care nu am regretat-o niciodata. Dar cu siguranta a iesi in oras ar fi fost alegerea mai buna. La un moment dat Cristi a mai insistat sa ies dar nu am fost de acord. Nici acum nu știu de ce. Poate pentru ca nu voiam sa ma atașez de el.

Cert este ca vara care a urmat am suferit mult, am plâns mult dar…am avut parte și de ceea ce am numit… cea mai frumoasa zi din viata mea.

Daca in acea vara am ajuns cu Cristi la Dragasani? Nu! Cu Cristi nu am ajuns niciodată la Drăgășani. Și, cu toate că a locuit în multe țări europene și extraeuropene, în orașe mari, departe de casă, deși vorbește engleza ca pe limba maternă, întotdeauna o să rămână omul cu … perfectul simplu. O să îi placă întotdeauna Iertările cantată de Ducu Bertzi, folclorul și horele.

Acum, când scriu, aș spune că, cam în perioada în care l-am cunoscut pe Cristi, am ajuns și la Drăgășani. Chiar dacă separat. De fapt… calendarul este dovada că am ajuns 3 ani mai târziu. Atunci cand lucram deja ca agent de turism si cand am ales ca prima mea calatorie ca agent de turism sa fie intr-un loc special. La Dragasani! Asadar pozele sunt din 2018

Despre aproape cea mai frumoasa zi din viata mea alaturi de Cristi NU IN DRAGASANI va povestesc cu alta ocazie.