Am venit astazi din 3 motive. Si toate 3 poarta nume si prenume.

Cobor din tren. Am trecut prin halta aceasta de zeci de ori. De fiecare data când am mers la București. Și de fiecare data când m-am întors de la București. 

Odata coborata nu stiu daca trebuie sa pornesc spre dreapta sau spre stanga. 2 doamne din fata mea trec calea ferata și pornesc spre stânga. Încetinesc pasul doar cât sa ma prindă din urma și 3 bărbați. Ia sa vad, ei unde merg? Spre stânga și ei! Și merg pe urmele lor, fără sa știu dacă este drumul bun.

Merg 5 minute iar apoi verific pe harta. „Capela Ghica „. Ah, era la dreapta. Ma întorc si pornesc spre capela. Dar nu ajung nici la Capela pentru ca in cele 5 minute, am avut timp de gandire. Pana la stadion fac mai bine de o ora. Asa ca pornesc intr-acolo. Capela o sa fie la locul ei si dupa-amiaza.

***

Diferențele din ultimii 20 de ani pot părea notabile. După vizita la Brezoaele și apoi la Ghergani, îmi dau seama ca asa este satul romanesc. Sau cel puțin dâmbovițean. Drumul de pământ de acum zeci de ani a fost înlocuit cu unul asfaltat. Un drum impecabil.

Parca e drumul nostru de la Fieni, cel spre stadion, mi-am zis în gand, melancolica. Imi lipsește mersul cu rolele. Un drum luuung, drept, străbătut de mașini. Căci pe jos nu îl parcurge nici naiba. Nici bărbații, d-apoi femeile. Dar nu contează. Mie îmi place. Drumul, iar in stanga si dreapta campul, cât vezi cu ochii. Trec mașini și indiferent ca merg pe stânga sau pe dreapta ele ma ocolesc. Drumul nu este lat cat pentru 2 benzi.

***

O masina opreste. Nu urc, îmi zic în gand. Dar la volan este o doamna (clar mai tânără decât mine). Are un copil pe scaunul din fata – are câteva luni și sta în scaun special pentru el. Și o fetita pe bancheta din spate. Cred ca are 4-5 ani. Și da, urc. Ii povestesc ca dacă era barbat, nu ma urcam.

Doamna îmi spune ca e din Colacu și vazandu-ma si-a amintit de ea în anii facultății. 

– Sunteți din Colacu? Sau din Ghergani? Întreabă dansa.

– Sunt din Fieni, răspund eu.

– Aaa tocmai din Fieni?

– Da, am venit la un meci. 

– Ah, voiam sa va întreb dacă aveți un prieten la noi la Colacu. Știți, la noi rar merge pe jos cineva pe drumul asta. Dar mi-ati amintit de mine. Când eram studenta și eu veneam mereu de la gara de la Ghergani pe jos pana acasă. Haideți ca va las la stadion atunci.

Am scos 5 lei. I-am oferit doamnei când am coborât.

– Ah, nu, asa ceva nu se poate, îmi spune.

– Dar uitați, pentru o ciocolata sau ceva dulce pentru fetita, am spus eu.

***

2022 a fost anul meu. Am suferit mult, am plâns mult, am luat decizii mai putin bune. Nu le regret dar cred ca imi pare rau ca nu am comunicat mai mult pe plan profesional. Da, profesional, a fost un an PROST.

Dar pe plan personal a fost genial. Am avut multe satisfactii, dorinte implinite, am realizat ca…ASA SUNT EU. Imi plac aprecierile, vizualizarile si like-urile. Si daca asta inseamna ca sunt superficiala, sunt gata sa recunosc: Sunt SUPERFICIALA!

Sa public 5 poze din orasul in care locuiesc si sa strang 200 de like-uri, pentru mine este o bucurie incredibila. E adevarat, nu primesc nici macar 1 leu pentru acele 200 de like-uri. Dar satisfactia ca 200 de persoane empatizeaza cu mine, ca iubesc imaginile surprinse de mine, ca bucur niste oameni care au locuit candva AICI si astazi si-au gasit fericirea in alta tara sau oras, valoreaza mult pentru mine.

Daca adaug si faptul ca unii oameni nu numai ca dau like dar imi transmit, verbal, prin mama si sora mea aprecierea lor…!

Anul acesta mi-am indeplinit, dupa mai bine de 15 ani, o dorinta. 2. 3. Pe toate legate de fotbal. Era luna mai, eram la o baza sportiva si abia atunci cand unul dintre fotbalisti a cazut iar inima mea a inceput sa bata foarte tare, am realizat ca mi-am indeplinit dorinta din copilarie. Aceea de a ma afla in tribuna pentru cineva anume 😉 Iar persoana respectiva stia lucrul acesta.

– Am realizat ca sunt mai frumoasa și mai deșteaptă decât credeam. Nu cea mai frumoasa și nici cea mai deșteaptă. Dar sunt. Chiar si cu 62 de kg 🙂 Andrei – in luna ianuarie, si Emil – in luna august, cand purtam rochia bleumarin cu buline si fara umeri mi-au spus cateva cuvinte. Si au fost suficiente cat sa imi schimbe viata.

– Am rămas surprinsa când am văzut ca LUMEA (asta mare) e formata și din alți oameni în afara de oamenii numiți generic „tiparul meu”. Ca oamenii, indiferent de sex, au diferite nevoi: sa fie apreciați, sa fie iubiți, sa fie susținuți, sa fie în centrul atenției.

Pana anul acesta credeam ca eu sunt singura care are aceste nevoi.

– Am realizat ca nu e suficient sa fii frumos. Frumusețea, un corp lucrat sau extensiile de buna calitate nu țin loc de educație. Un zâmbet sexy si 6, 8 sau 100 de patratele nu țin loc de 7 ani de acasă. Iar dintre o persoana care arata extraordinar și nu știe sa dea bună ziua și o persoana care are chelie, burta și riduri dar și educație…întotdeauna aleg educația.

– Am înțeles ce inseamna ca o persoana de sex opus sa îți ofere TOATA ATENTIA.

Tiparul meu de barbat era cel…fara cont pe retelele de socializare. Care nu vorbeste. Care e timid. Sau doar retras. Tehnic si nu sentimental si sensibil. Care nu se lasa impresionat de nimic. Care nu te tine de mana pe strada (de ce sa te tina de mana? Doar nu te impiedici si cazi!). Care nu te duce din locul A in locul B cu masina (in perioada pandemiei, cand era carantina si se purta masca, prietenul meu trebuia sa plece intr-o zi de miercuri din Fieni. La ora 2-3-4. Tot din Fieni, tot in acea dupa amiaza trebuia sa plec si eu. Spre aceeasi destinatie: Bucuresti.

Descurca-te! Ce, nu stii sa ajungi la Bucuresti cu trenul? Trebuie sa te iau eu cu masina? De ce sa te iau eu?

Avea…dreptate. Da, oricum purtam masca. Deci nu ma imbolnaveam de la alti calatori din tren. Doar ca … el era soferul meu preferat. Si iubitul meu. Si avea gusturi bune in ceea ce priveste muzica. Si … imi era dor de vremurile in care ne plimbam mult cu masina lui. Si…da, mi-ar fi placut sa plecam impreuna din Fieni spre Bucuresti. Cu orice voia el. Cu masina. Sau, cu trenul. Sa ascultam muzia la casti. Aceeasi muzica, la acelasi telefon.

Tiparul meu era omul care ma lasa sa imi platesc masa sau sucul in oras. Care nu imi cumpara cadouri. De preferat care nici macar nu imi ureaza La multi ani de ziua mea. Si nici Craciun Fericit sau altceva)

In 2022 am invatat ca nu acela era tiparul meu . Cred ca acela nu e un tipar pentru nimeni. Sunt o persoana dificila si stiu ca obosesc si plictisesc oamenii. Dar uneori sunt de moda veche. Am realizat ca IMI PLACE: sa fiu prezentata ca fiind prietena cuiva. IMI PLACE sa ma afisez si pozez cu un om drag. IMI PLACE ca cineva sa insiste sa plateasca consumatia atunci cand sunt invitata in oras. IMI PLACE ca cineva sa imi zambeasca. IMI PLACE ca cineva sa insiste sa ma duca acasa. IMI PLACE ca persoana de langa mine sa fie atenta la mine si sa imi ofere toata atentia chiar daca la televizor joaca …CHINDIA CU STEAUA. Iar el tine cu ambele echipe. IMI PLACE sa fiu tinuta de mana cand ne plimbam prin oras timp de 3 ore.

Poate îți oferă MIE toata atentia, atunci cand e cu mine. Iar o ora mai târziu o oferă altcuiva. Dar … sa am parte de ATENTIA în totalitate a unui om, este un lucru care chiar ma satisface.

De la 2023 sper sa fie macar pe jumatate ca 2022. Si putin noroc pe plan profesional. Ca sa pot straluci si mai mult.

***

Iar cele 3 motive care m-au convins sa merg la meciul de astazi se numesc: Bogdan. A fost primul meci in deplasare la care am mers. Si am facut-o pentru ca acolo a fost Bogdan.

Gabi. Pentru ca e omul pe care l-am vazut la tot felul de meciuri. Fieni, Aninoasa, Sotanga, Pietrosita. Parca era tot timpul, pretutindeni. Si nu intelegeam cum si de ce. Si inca din primavara il apreciez. Am vrut neaparat sa il filmez si pe el.

Nicu. Care nu stiu daca dupa meciul de azi a ramas cu un gust amar sau nu. Dar sigur a avut si meciuri mai proaste, mai grele. Nu se poate ca din sute de meciuri in acesta sa fi jucat cel mai slab. Dar, spre deosebire de toate celelalte, de barajuri, de penalty-uri, de lovituri si accidentari, meciul de astazi o sa fie tinut minte. Cam…toata viata. Si, pentru un om care iubeste atat de mult fotbalul, imi pare rau ca pleaca cu aceasta amintire.