Fotbalistii sunt betivi. (e ok, cititi mai departe. Promit sa fie si ceva de bine 🙂 )

Fotbalistii sunt afemeiati (eu am inventat expresia „fotbalist combinator” pentru unii dintre ei).

Fotbalistilor li se urca faima la cap.

Fotbalistii scuipa.

Fotbalistii injura.

Fotbalistii lovesc.

Fotbalistii desconsidera femeile.

Fotbalistii nu isi folosesc creierul sau ok, pe fotbalisti nu prea ii ajuta creierul.

Fotbalistii sunt manelisti (da, da, da, Otelul e viata mea!)

Si, se spune ca daca iti da un fotbalist o palma, te intoarce cu fata la spate. Desi nu inteleg expresia. Credeam ca au super picioare nu super palme.

***

Am auzit multe lucruri despre fotbalisti de-a lungul timpului. Dar, de 1 an de cand am inceput sa merg la meciuri, usor usor am inceput sa vad si partea cealalta.

Fotbalistii pot sa fie modesti.

Fotbalistii pot sa respecte o femeie si sa o faca sa se simta importanta si fericita.

Tocmai datorita firii lor deschise si prietenoase, dupa ani de experienta (in fotbal dar si in ceea ce priveste femeile), un fotbalist stie sa zica exact acel lucru care sa te faca sa te simti bine.

Pentru a fi un bun fotbalist, trebuie sa dai pase cui trebuie, cand trebuie. Iar pentru asta iti trebuie creier. Poate nu il folosesti, in viata reala, pentru a face calcule matematice, demonstratii de fizica, sau a retine gramatica limbii romane. Dar pentru a fi un bun fotbalist, ai nevoie de creier. Iar ei au. Si il folosesc.

Iar in ceea ce priveste violenta – chiar daca in teren se spune ca nu se accepta violenta, cred ca fotbalistii prefera, in general, violenta fizica si verbala pe teren si nu acasa.

***

Astazi, am iesit, dupa o saptamana din casa. In fata ochilor vedeam un drum pe care m-am dat de sute de ori cu rolele. Mergeam cu capul aplecat. Trista. Sau doar ganditoare. Nu eram dezamagita. Dar eram obosita. O oboseala care ma impiedica sa si zambesc. Si asa mi-am amintit de faptul ca sunt cateva luni de cand vreau sa postez despre fotbalistii mei preferati. Si nu e vorba de Mutu sau Niculescu.

E vorba de oameni care sunt aici. Uneori sunt in fata mea. Alteori sunt la cativa km distanta. Ii stiu. Ii salut. Si imi amintesc de copilarie. Copilaria in care eram fascinata de ei. Iar ei…ei jucau fotbal. Ei loveau mingea. Sau aveau grija sa o prinda.

Freud ar spune ca genul meu ar trebui sa fie blond cu ochi albastrii. Si chiar a fost genul meu multi ani. Dar, in ceea ce priveste fotbalistii…

Preferatul numarul 1

Nu imi amintesc ce varsta aveam atunci cand il vedeam. As spune ca aveam vreo 5 ani. Asta inseamna ca el avea 20. Si ca sa intelegeti felul in care arata – prin ochii unui copil de 5 ani – trebuie sa va spun despre Bogdan, nenea Puiu, baiatul lui nenea Puiu si Andrei (nu cel mai bun prieten)

Bogdan era o ruda a noastra. Locuia in Pitesti. Era foarte frumos. L-am vazut o singura data dar ai mei il laudau intotdeauna pentru cum arata. Era si destept. Era cool si iubit de…multe fete frumoase. Avea un job bun la una dintre cele mai apreciate si recunoscute firme.

Nenea Puiu. Nenea Puiu era un domn din oras. Avea o situatie financiara foarte buna. La o varsta frageda a suferit un accident in urma caruia si-a pierdut unul dintre picioare. Si tocmai pentru ca era mic a trebuit sa invete sa aiba o viata normala. Nenea Puiu putea sa faca orice. Sa inoate, sa danseze, sa joace fotbal. E adevarat, nu la un nivel profesionist. Dar, in ciuda accidentului, se bucura de viata. Iesise cu femei frumoase, se casatorise cu una dintre femeile recunoscute pentru feminitatea, finetea si faptul ca sunt firave – cu o stewardesa. Se mutase in America. Era foarte frumos. Dar si mai frumos decat nenea Puiu era baiatul lui.

Andrei. Andrei si Ionela au fost, pentru o perioada vecinii mei. Andrei era un barbat puternic. Avea aproape 2 m inaltime. Un par brunet, des. Ma ducea in spate, ma purta pe umeri, ma legana. Era „iubitul meu” din copilarie.

Iar fotbalistul meu preferat de la 5 ani era asemeni tuturor celor pe care i-am descris pana aici. Era frumos. Era foarte inalt (eu aveam sub 1 m inaltime deci probabil despre toata lumea ziceam ca e inalta). Era brunet, cu pielea inchisa la culoare, smecher. Nu aparuse moda frizurilor cu model. Asa ca avea un par destul de mare pentru zilele noastre. Si cred ca folosea si gel de par.

In perioada aceea eu ramasesem singura. Adica ramasesem cu mama. Si imi amintesc cum stateam la poarta pentru a-l vedea cand trece pe strada.

Apoi o lunga perioada de timp nu l-am mai vazut. Auzisem ca a plecat in strainatate la o echipa. Nici astazi nu stiu daca a jucat in strainatate sau s-a dus undeva sa isi caute un job. Nu e neaparat important. Intr-o zi, sa fie vreo 15 ani, l-am vazut la o terasa in centru. Era la fel de frumos. Era un om cu o incredere debordanta. Era un barbat de 35 de ani. Iar eu m-am emotionat foarte tare. Pentru ca era fotbalistul pe care stateam eu sa il vad la poarta in copilarie. Si am trecut in sus si in jos prin dreptul lui de 3-4 ori. Imi doream sa fiu un copil. Imi doream sa il vad jucand.

Daca a aparat bine sau nu, habar n-am. ASTAZI am 2 fotbalisti preferati. Care joaca foarte bine dupa parerea mea. Dar domnul brunet ramane fotbalistul frumos din copilarie.

Preferatul numarul 2

Asa cum pe primul nu l-am vazut niciodata aparand, pe al doilea nu l-am vazut niciodata pasand. Am mai scris odata o postare despre el pe Facebook si mi-a multumit. M-am simtit foarte mandra. Si cred ca si lui i s-a parut flatant ca o femeie ca mine sa ii dedice o postare.

Ani intregi am fost sigura ca a jucat ca si atacant. Judecand dupa rolul avut in echipa, dupa bucata de material care ii era prinsa pe brat, cred ca a fost cu adevarat un jucator bun. Oare cu cine as putea sa il compara eu pe acest fotbalist, m-am intrebat intr-o zi. Si am gasit pe cineva. Este un fotbalist care e cunoscut in egala masura dupa nume dar si dupa porecla (porecla = rolul pe care il are in echipa in care joaca). Si indiferent de meciurile la care merge ca si spectator, lumea il trateaza cu un respect deosebit. Si nu pentru ca are 2 m pe 3 m. Sau cine stie ce dimensiuni. Lumea il respecta pentru ceea ce le ofera. La fel ca preferatul meu numarul 2.

Intr-un oras cu 8000 de locuitori si o industrie care oferea 10.000 de locuri de munca comunelor invecinate, Fieniul il adora. EL juca atat de bine incat cred ca avea tot ce voia el. Poate la sfarsit de ani 90, inceput de 2000 distractiile nu erau atat de diversificate cum sunt astazi dar el era in top. Pe buzele oamenilor. Lumea il striga, il cunostea si il iubea. Oamenii umpleau strada cu cantece, voie buna si steaguri vinerea dupa-amiaza. Iar eu, la inceput de liceu la acea vreme imi ziceam: Wow cat de tare e sa fii popular! -Au fost cativa ani buni in care mi-am dorit sa fiu o fata sexy si populara. Desi eu eram uratica, cu cosuri si ma imbracam demodat. Iar colega mea de clasa era, dincolo de fata care e prietena cu toti baietii, fata de care nu are nimeni curaj sa se ia. Pentru ca era ruda cu omul pe care il iubea tot orasul.

Si asa a ajuns preferatul meu. Un om pe care nu il vazusem jucand. Un om care nu stiam cum arata (toata lumea spunea ca n-am cum sa nu-l stiu dar eu chiar n-aveam habar). Dar in jurul caruia se crease o sustinere incat nu am putut sa zic decat ca…e si preferatul meu. Multi ani mai tarziu imi dau seama ca preferinta mea din copilarie si adolescenta pentru barbati populari si iubiti vine din faptul ca…

Da, imi pot purta singura de grija. Nu am nevoie de un barbat care sa imi dea geaca lui cand e frig afara. Nu am nevoie de un barbat care sa imi dea echipamentul lui de fotbal pentru a dormi in el. Dar, la varsta de 10 sau 15 ani, cu un fizic nu tocmai impecabil, cu un comportament nu tocmai „in tipare”, inconjurata de rautatile altor copii de varsta mea, aveam nevoie de un prieten, un frate, un vecin, care sa faca lucrurile astea pentru mine. Sa imi ia apararea cand sunt amenintata, sa imi dea bluza lui cand mi-e frig, sa ma sustina. Dar oricum…pana la urma totul s-a terminat frumos. Pentru ca toate greutatile din anii de scoala si liceu m-au invatat sa ma descurc, pana la urma, singura. Sa fiu puternica. Sa nu imi spuna nimeni ce pot si ce nu. Pentru ca, in definitiv, eu oricum POT ORICE. 🙂

La un moment dat tin minte ca mi-a placut fratele domnului respectiv. Nu avea talentul fratelui mai mare. Dar mi se parea omul perfect pentru mine. Reciproca n-a fost valabila. Si astazi, 15 ani mai tarziu, vazandu-l jucand, mi-e si rusine sa ma uit spre el. :))) Revenind la fratele mai mare. Ma asteptam sa fie frumos. Toate fetele frumoase din liceu il placeau. Toate fetele absolvente de liceu.

Abia primavara aceasta am vazut 2 poze cu el. Foarte diferit de fotbalistii de astazi. Cu un echipament in care se poate incorda cat vrea pentru ca nu se rupe pe el. Fara muschi. Fara frizura cu model. Fara barba cu model. In alb, bleu si jambiere albastru intens.

Preferatul numarul 3 – Radulescu

Radulescu a fost singurul om al carui nume l-am strigat din tribuna. L-am strigat cam de 500-600 de ori. Nu la 500 de meciuri. La 2.

Radulescu si prietenii lui au venit in cea mai neagra perioada, cum ar zice unii. Iar primul meci la care am fost eu vreodata, in aprilie 2005 a fost si primul meci in care banderola de CAPITAN a fost prinsa pe un alt brat. M-am dus la acel meci din 2 motive. 1. Pentru ca eram atat de curioasa sa vad cum arata capitanul echipei! 2. Pentru ca intr-o zi, pe strada, vazusem un grup de barbati frumosi. Imbracati toti la fel. Era 1 aprilie si toti treceau pe langa poarta mea. Iar cel care imi atrasese atentia cel mai mult era unul brunet. Il chema Marius Radulescu.

In vinerea in care am ajuns la meci, m-am dus in zona de galerie. Capitanul echipei aveam sa aflu ca a plecat. Dar m-am bucurat sa aflu ca fotbalistul frumos era noul capitan. Cel putin in acel meci. Avea o incaltaminte albastra superba. Purta numarul 11. Si a facut ce poate face un atacant mai bine. Atunci am invatat termenul „hattrick”. Iar ziarele din judet au scris, mare, despre Hattrickul lui Radulescu.

Topaiam de colo colo, ba in galerie, ba in tribuna si strigam: Ra-du-les-cu! Si daca as da timpul inapoi as face la fel. Cred ca saracul om a fost marcat de intamplare. La sfarsitul meciului m-am dus sa il felicit la gard. Mi-a multumit iar eu, n-am gasit nimic mai interesant de adaugat decat: Wow, sunteti primul barbat care se epileaza pe picioare pe care il vad.

Cateva luni mai tarziu, in acelasi an, echipa noastra locala disparea, la aproape 70 de ani de la infiintare. Iar Radulescu avea sa joace la Buftea, Snagov si Ramnicu Valcea. Si isi incheia cariera la 31 de ani conform site-ului transfermarkt.

Preferatul numarul 4

Pentru ca ultimii 2 preferati sunt „din zilele noastre” adica inca joaca, imi este putin mai greu sa ii descriu. Pe de o parte eu am o varsta si nu mai sunt atat de impresionabila. Pe de alta parte nu imi doresc sa ii deranjeze in vreun fel cuvintele mele.

Pe preferatul numarul 4 l-am cunoscut in felul urmator.

Gandurile mele: Hmmm deci a jucat fotbal pana la 18 ani. Apoi s-a retras. De ce s-a retras? Aaaa de slab fotbalist ce era. Ia uite-l unde s-a asezat! El crede ca eu sunt fetita de liceu? Pe cine pacaleste el? Se stie si el din vedere cu niste fotbalisti care imi plac mie si s-a asezat langa ei. Nu, nu, nu o sa preia din talentul lor.

Tin minte ca i-am spus ca are cel mai bun loc din intreaga tribuna. Iar cand m-a intrebat de ce spun asta, raspunsul meu a fost: Pentru ca stai langa fotbalistii cei mai buni din judet. Ceea ce nu stiam eu atunci era ca…Preferatul numarul 4 nu renuntase la fotbal la 18 ani. Ci nivelul lui era cu … 2 LIGI peste cei mai buni jucatori din judet.

Si daca la meciurile la care ajunsesem pana atunci atentia mea fusese indreptata catre Radulescu cu 17 ani in urma iar apoi ma uitam…in gol nestiind care e Oprescu, Georgescu, Iosif, Ion, Vasile, Cristi, Florin, odata cu fotbalistul preferat numarul 4, am inceput sa analizez jocul unui singur om pe langa viziunea de ansamblu. Am tresarit cand s-a lovit, m-am bucurat cand a dat gol.

Iar cand l-am rugat sa nu il raneasca pe Preferatul meu cu numarul 5, raspunsul lui a fost: Stai linistita nu iti accidentez printul. 🙂 Are simtul umorului adica.

Preferatul numarul 5

L-am remarcat prea tarziu. Am avut cateva ocazii sa ii spun ca e remarcabil. Dar nu realizasem ce stie sa faca. Nu e printul meu, nu e iubitul meu. E…un copil. Unul bun. Am scris odata o postare despre el. A fost foarte apreciata. A fost una dintre postarile care au atras atentia prin text si nu prin faptul ca era insotita de o poza draguta din Bucuresti.

M-am intrebat ore in sir daca ar trebui sa ii spun ca este preferatul meu. Sau, poate, sa ii scriu? Cumva i-am transmis gandurile mele. Iar el mi-a multumit.

Si cum ramane cu defectele?

Imi povestea odata, cineva. Da, dar stii ca Preferatul tau face aia si cealalta si blablabla. Si se imbata si face scandal si a inselat-o pe nu stiu care. Si a intrat pe geam si a iesit pe usa (sau invers). Situatia asta este identica celei a vecinilor mei.

Cand eram foarte mica, aveam 3 vecini. De aceeasi varsta (ei intre ei, in rest cu 15 ani mai mari decat mine). Eu ii iubeam foarte mult. Poate si ei pe mine. Sau poate eram o simpla fetita de 4 ani care urla toata ziua si nu ii lasa sa doarma.

Intr-o zi au disparut. Toti 3. Pentru ca avusese loc o altercatie destul de serioasa iar ei au ajuns la inchisoare. Nu stiu cati ani au stat. Ulterior, odata ce au iesit din inchisoare inteleg ca 2 dintre ei au repetat smecheriile si au reajuns la inchisoare. Nu intru foarte mult in subiect. Insa, desi sunt o persoana sensibila, desi nu am fost de acord ca vecinii mei preferati au facut lucruri urate, nu mi-am schimbat parerea despre ei. Pentru ca pentru mine era importanta imaginea pe care mi-am creat-o EU despre ei.

Cu Fotbalistii mei preferati e la fel.

Nu sustin violenta fizica sau verbala. Nu mi se pare normal sa o inseli pe persoana de langa tine. Simt ca o iau razna daca omul de langa mine scuipa. Sau se scobeste in nas. :))) Si nu imi doresc alaturi un barbat care sa desconsidere femeile.

Despre unii dintre cei 5 fotbalisti am auzit grozavii. Inselat, batut, baut. Dar nu despre asta este postarea. Postarea e despre fotbalistii mei preferati. Nu despre viata extrasportiva a lor.