Ziua in care m-am intalnit cu toata lumea…
…sau viata intr-un oras mic.
Locuiesc intr-un oras mic mic de tot. Multe comune sunt mai mari decat orasul in care m-am nascut eu. Se spune ca suntem 7500 de persoane in orase dar mai mult de 5000 nu consider ca mai sunt.
Cand locuiesti intr-un oras mic, care se intinde pe 3 km de la un capat la altul, fiecare il cunoaste pe fiecare. Nu-mi amintesc prea bine generatiile mai mici decat mine dar pe cele mai mari le asociez cu anumite lucruri. De exemplu eu eram in clasa aIII-a, a IV-a si vedeam fete mult mai mari care mergeau cu rolele. Ori cu bicicleta. Mult mai mari la acea vreme insemna ca ele aveau 15 ani. Dar mi se pareau ca au o vaaaarstaaaa. Si chiar daca acum se apropie de 40 de ani, atunci cand le vad, tot imaginea lor pe role, trecand prin fata curtii mele o am.
Populara orasului
Pe populara scolii n-am intalnit-o astazi. N-am vazut-o niciodata dar ea a existat. Si e cel mai bun exemplu al faptului ca in orasele mici chiar si dupa 20 de ani o persoana ramane in mintea ta…la fel ca „pe vremuri”.
O cheama Simona. Astazi este sotie. Este mama. Iar de persoana alaturi de care era in liceu, s-a despartit in urma cu 20 de ani probabil.
Sa tot fie vreo 3 ani de cand am auzit prima oara despre Simona. Era o discutie despre o fata frumoasa. Care trebuie sa aiba vreo 35 de ani aud la cei din jur. Pentru ca numele ei nu imi spunea nimic, o intreb pe Raluca.
Raluca este o cunostinta, avea cam aceeasi varsta cu Simona si intreb: Raluca, tu o stii pe Simona? O fata cam de varsta ta? Cred ca era frumoasa. E plecata de multi ani din oras.
Simona? Toata lumea o stia pe Simona. Toti voiau sa fie prieteni cu ea. Era ca o zi de soare dupa multe zile in care a plouat. Era o fata superba. Arata extraordinar. Avea o fire, un caracter, atragea ca un magnet pe toata lumea. Toti baietii din oras voiau sa aiba o relatie cu ea. Era frumoasa, puternica, independenta. Era ca fetele alea de prin liceele din filmele americane. Populara liceului. Populara orasului.
Am zambit. Auzisem despre persoane destepte din oras, despre persoane rele, certate cu legea. Despre betivi. Dar niciodata despre cineva care sa fie „Cea mai frumoasa/populara fata din oras”.
A fost mult timp intr-o relatie cu baiatul ala, cum ii zice? continua Raluca. Nici pe el nu il cunoscusem niciodata. Un baiat care a exagerat cu alcoolul si drogurile. Un bataus. A fost o fata ca ea cu un asemenea tip? am intrebat eu desi era o intrebare retorica mai mult. Da, ii placeau baietii rai. Ma gandesc la Simona si asa imi apare in fata ochilor. Fata aia de liceu frumoasa, populara, care are pe toata lumea la picioarele el, adauga Raluca.
Asa cum spuneam, Simona a absolvit de 20 de ani liceul, poate chiar mai bine. Iubitul ei din vremea aia nu mai este prin zona. Nici ea nu mai este in tara. Dar peste unele amintiri nu trec deloc anii. Iar pentru cei din oras care au cunoscut-o, Simona nu este mamica unui baiat dragut. Simona este tot fata frumoasa din liceu.
Baiatul bun si destept
L-am vazut pe baiatul bun si destept din oras. Nu l-am mai vazut de ceva timp si uitasem cat de cool e. Baiatul bun si destept l-am considerat o vreme pe cel care mi-a fost cel mai bun prieten. Dar la un moment dat relatiile dintre noi s-au schimbat si nu am mai ramas prieteni. Nici macar amici.
Il stiu in ipostaze diverse. Amuzante, penibile, ciudate. Si el pe mine la fel. Si din prietenia asta atat de stransa nu stiu cu ce ganduri a ramas el in ceea ce ma priveste. El insa e pentru mine baiatul bun si destept al orasului. Care, acum 8 ani imi doream sa fie profesorul de matematica al copilului meu.
Cand l-am vazut mi-am amintit cat de schimbat arata in comparatie cu acum 11 ani. Nu mai are nimic din Baiatul bun si destept de 22 de ani. Apoi mi-am amintit si ceea ce zicea el deseori. Ca desi arata diferit (in sensul ca arata super cool fara de tocilarul din „tinerete”) este exact acelasi. Ca nu hainele, masina sau stilul te definesc.
Baiatul de la partid
Acum 14 ani m-am inscris intr-un partid, in filiala de tineret. Purtator de cuvant si vicepresedinte al partidului era varul meu si mi s-a parut o alegere buna pentru mine. Nu mi-a adus niciun beneficiu pentru ca am renuntat destul de repede. Si acolo l-am cunoscut si pe el.
Astazi voiam sa traversez strada si masinile tot treceau. Pana cand, in departare vad o masinuta alba. O „broscuta” alba. Asteptand sa traversez am ramas cu ochii la ea. Iar in momentul in care a ajuns in dreptul meu si persoana de la volan a inceput sa imi faca cu mana mi-am zis. Eee ia uite, arat bine azi. Abia ulterior am realizat ca proprietarul ei era unul dintre baietii de la partid. Pe care nu il vazusem de 14 ani si care spune ca m-a recunoscut imediat. „Ai o fata recognoscibila”. Daca m-a recunoscut si cu masca, el fiind la volan si nevazandu-ma de 14 ani ce sa zic? Se pare ca intr-adevar, am.
N-am fost apropiati. Ne-am vazut de 5-6 ori poate. Dar m-am bucurat foarte mult sa ne vedem.
„Frumuselul”
Americanii au „The girl next door”. Mai e si „Pretty woman” tradus „Frumusica”.
Frumuselul nu are muschi. Nu are BMW, Mercedes sau Audi. Frumuselul este tipul pe care il vad intr-o relatie cu orice „Girl next door” din filme. Eram in liceu iar una dintre colegele mele avea o relatie cu el. Si toate celelalte topaiau vesele (si cu invidia cat casa in spatele vorbelor) Vai tu chiar te potrivesti cu el. Ce bine ca sunteti impreuna! Nu au avut mult timp acea relatie. Pe langa fizicul placut, chiar si porecla lui este una foarte frumoasa. 🙂 In rest, fara sa il cunosc foarte bine cred ca e genul „mana larga”. Ii plac lucrurile frumoase si de calitate si le cumpara. Nu e genul care viseaza la ceva iar banii ii tine „la saltea”. E genul care iti deschide usa la masina, la casa. Care iti arata ce sentimente are. Care are grija de parinti, ii ajuta, le ofera excursii…
L-am vazut astazi desi nu-l vazusem de cativa ani buni si ce sa vezi? E la fel de frumusel.
Bloggerita desteapta
Am lasat-o la urma pentru ca o sa am mult de scris despre ea. Pe bloggerita desteapta am vazut-o ultima data pe cand eram intr-a 10a. Si n-o sa spun ca era bloggerita in 2005. Au trecut 16 ani. Cine era blogger acum 16 ani? Nu pot spune nici ca am fost prietene. Ne-am vazut de 3 sau 4 ori. De mica am spus ca are tot ce si-ar dori cineva. Frumoasa, desteapta si sociabila. Mie imi placea sa citesc pe vremea aia si eram considerata tocilara aia ciudata care citeste. Ea, care la randu-i citea era fata aia cool care citeste.
La un moment dat si-a facut blog. Am realizat ca stie multe. Nu numai ca invata bine si citea. Stia lucruri din categoria „Beauty”. Sampoane, creme, masti, haine. Era diafana. Toate hainele pe care le comanda online si le posta in articole pe blog aratau incredibil. Bluzite si rochite din dantela, haine albe sau in culori pastel. Imprimeuri cu vulpite. Avea un stil atat de feminin! Mi se parea foarte greu de impacat toate lucrurile pe care le facea. Mi se parea ca nu poti avea timp pentru atat de multe lucruri. Era o boema, stilata. Mi-a placut mult. 🙂
De la ea am aflat despre Miere de Manuka, despre Uleiul de par Luxoil de la Wella si despre multe alte produse.
Si cum stateam eu pe o banca in parc astazi mi s-a parut ca un barbat seamana putin cu sotul ei. M-am uitat lung, am vazut ca se plimba cu 2 persoane de sex feminin si un copil, am vazut ca niciuna dintre cele 2 doamne nu este fata respectiva si aia a fost. Pana cand mi-a scris sa ma intrebe daca sunt cumva in parc. 🙂
Vazand-o ca se intoarce m-am „speriat” putin. Nu stiam ce sa vorbesc cu ea. Eu sunt foarte stresata de lucrurile astea. Nu sunt deloc comunicativa si prietenoasa iar sa revad o persoana pe care ma vazut-o de 3 ori in copilarie nu este o situatie usoara.
Apoi, nu imi plac copiii. Apoi…sunt o regina a gafelor si sunt si incredibil de sincera. Ma credeam in stare sa ii zic, de fata cu cel mic „Ah, mie nu imi plac deloc copiii”.
Am stat catva timp de vorba. Am realizat, nu pentru prima oara, ca este foarte importanta persoana cealalta. Da, poate eu nu stiam ce sa ii zic, despre ce sa vorbesc. Dar atat de mult m-am bucurat ca ne-am vazut! 🙂 Cine ne vedea putea sa creada ca a fost cea mai buna prietena a mea din liceu si tocmai ne-am reintalnit dupa ce a devenit mama. 🙂
Chiar si copilul ei in varsta de 7 luni mi-a placut foarte mult. N-am realizat daca seamana cu „mami” sau cu „tati” (Probabil cu „Tati” desi se spune ca baietii seamana cu mamele) dar era atat de frumos! Si cuminte. Si zambea la mine. Ba chiar i-am zis „bau bau bau” :))) Doamne m-am indragostit de asa copil. Imi placea sa fie al meu. Cand o sa fie mare o sa fie cu siguranta un barbat model. Crescut exemplar de parinti. Genul ala de barbat care stie sa iubeasca si sa respecte o femeie. O sa fie un om foarte bun:)
Apoi ne-am luat la revedere si primul lucru spus persoanei care ma astepta pe banca a fost. Doamne cat de mult ma bucur pentru fata asta. Cat de frumoasa e familia ei. Merita din plin ceva atat de frumos! M-a uimit ca spun asta. Dar chiar asa gandesc.
Si, nu, nu sunt genul care aduce pacea pe pamant. Calmul si intelegerea. Nu spun despre toata lumea pe care o vad lucruri pozitive: Vai ce ma bucur pentru ei, vai ce bine se completeaza, vai ce bine arata impreuna.
Nu ca ar conta parerea mea dar in general, daca vreau, gasesc minusuri si defecte. Atat la cei din jur cat si la mine si la viata mea.
Ei insa sunt…misto.
***
Acum cativa ani imi doream sa fiu profesor de geografie la scoala din orasul meu. Pentru ca geografia era singurul domeniu pe care il cunosteam. Si stiam ca pot sa fiu un profesor bun. In rest nu stiam absolut nimic.
Ma vedeam mergand zilnic spre scoala, ma vedeam intrand timid in cancelarie. Ma vedeam fiind colega cu oamenii care, in urma cu putini ani mi-au fost profesori. Ma intrebam daca o sa mi se para ciudat sa le spun colegelor mele „Doamna Solomon” sau „Doamna Gizela” ori o sa imi fie la fel de usor ca acum 15 ani. Ma vedeam purtand uneori pantofi cu toc si alteori adidasi in momentele in care merg cu elevii pe deal. Ma vedeam la fel de cool ca profesorul preferat al celui mai bun prieten al meu. „Baiatul bun si destept” de mai sus. Ma vedeam apropiata ca varsta de eleve si discutand tot felul de lucruri „de fete”.
Mamei nu i-a placut deloc planul meu. Daca mama si-a dorit 3 lucruri pentru mine acelea au fost: sanatate pe primul loc. Iar pe locul 2 – la egalitate – sa fiu foarte iubita de catre o persoana speciala si sa plec din orasul asta. Nu i-a displacut faptul ca imi doream sa fiu profesor. Alege orice meserie iti doresti tu dar nu aici. Pleaca. Aici nu ai niciun viitor mi-a spus de multe ori.
Nu pot decat sa spun ca ma bucur mult ca am plecat. La Bucuresti am avut alte sanse, alte posibilitati de a avansa, de a invata. Dar sa ma intorc acasa, pentru perioade mai scurte sau mai lungi este minunat.
