Mergând spre biserică, ușor ușor mi-a venit ideea unei postări. Nu neaparăt de apreciat, nu neapărat așa cum…trebuie. Dar cum o simt. Despre cum era această săptămână pentru mine în copilărie și cum este acum.

In primul rând, de mică, fiecare Revelion, Crăciun și Paște m-au prins cu aceleași gânduri. Chiar dacă ultimele 2 sunt sărbători religioase iar prima nu.

Am dormit astăzi de la ora 21 până la ora 23, urmând ca apoi să mă trezesc pentru a merge la slujba de Inviere. Impropriu zis Slujba de Înviere și mai corect zis, să iau lumină. Cu l mic sau mare. Se acceptă ambele.

Drumul spre biserică și lumea

După ce m-am îmbrăcat în, probabil cele mai stridente haine – niște pantaloni verde intens și o geacă verde praz (de cred că și o dronă dacă filma m-ar fi reperat), am luat o lumânare, un chibrit și-am plecat.

Mai cald în comparație cu alți ani. Și nici măcar nu a plouat. Mergând singură pe stradă mă mai gândeam la una-alta, mai butonam telefonul. Imi mai aminteam frânturi din Paște din anii ce au trecut.

Când eram eu mică, adică acum vreo 20 de ani dacă nu mai bine, nu exista niciun cont de socializare. Până la 16 ani nici măcar nu accesasem, vreodată internetul. Și dorința aceasta de a te întâlni în grupuri mari era îndeplinită, cel mai simplu în Săptămâna Mare.

Copiii mergeau atunci la biserică pentru a se vedea cu toți prietenii lor. Cuplurile nou formate mergeau la biserică pentru a-și oficializa relațiile. Nu va gândiți că se căsătoreau. Erau copii de 14-15 ani. Dar așa se obișnuia, să ieși în lume la biserică, să știe lumea că sunteți împreuna.

Era o zarvă de nedescris iar părintele cu greu calma atmosfera. Vă rog frumos faceți liniște, vă rog frumos nu știu ce. Asta spunea toată slujba. Din cauza înghesuielii, oamenii își mai dădeau foc la păr sau la haine cu lumânarea. După 5-10 minute petrecute în biserică, adolescenții ieșeau afară, mai fumau o țigară și reveneau.

Joia (Mare) se mergea cu câte un cordon sau șiret și pentru fiecare așezat în genunchi, se făcea câte un nod și se punea o dorință. Probabil este un obicei mai răspândit, nu doar din zona noastră. 12 noduri, 12 dorințe. Important era 1. sa nu pierzi șiretul până anul viitor, 2. sa tii minte exact fiecare nod, ce dorință reprezintă. Si pe parcurs ce dorințele se împlineau, trebuia să îl desfaci. Și uite-așa când era partea de slujbă în care credincioșii stăteau în biserică aceasta era cu mult mai goală în comparație cu perioadele în care se stătea în genunchi. Atunci revenea toată lumea pentru a-și face nodul. Și oricum era o zarvă pe culoarul de iesire, continuă. Mai ceva ca înainte de pandemie la metrou la ora 8.30 sau la 18.00

Apoi venea Vinerea Mare când lucrurile stăteau cam la fel iar în doua momente încercai pe cât posibil să te calci cu alții în picioare. Atunci când se ieșea la ocolirea bisericii. Și atunci când se reintra în biserică. Căci după reintrarea în biserica, era înghesuiala la flori. Și îți doreai să fii primul, să fii în față, să prinzi flori.

Bucuria din discotecă

Poate că am crescut eu cu muzica anilor 2000. Sau, din nu știu ce motiv, cea mai frumoasă muzică rămâne pentru mine aceea. Și, acum mulți ani, după întâlnirea din noaptea Invierii de la biserică, mai mult de jumătate dintre participanți mergeau direct la discotecă. Fie că aceasta era situată în centrul orașului, pe strada principală, acolo unde acum este magazinul chinezesc, fie ca era situată pe strada Runcului, în fața căminului de nefamiliști.

Oricât ar zice lumea că biserica, fumul, luminile/întunericul și muzica la maxim este invenția diavolului, niciodată nu am condamnat distracția de după slujba, distracția din discotecă. Doar îmi părea rău că nu am și eu cu cine să merg. Și dincolo de invenția diavolului, așa cum o numeau unii, eu consideram că e motiv de bucurie și distracție.

Mașinile

In seara aceasta am văzut mai multe mașini în comparație cu mulți dintre ani.

Singurătatea

De Paște, mergeam în majoritatea anilor cu mama. Nu eram fericită. In momentele acestea de sărbători când se strânge multă lume sunt destul de nefericită. Așa sunt eu.

Intr-un alt an am mers cu o prietenă a mamei. Iar în alți 2 cu o vecină. Care este în vârstă și, cu care mi-a făcut plăcere să merg. Așa, încet, încet. S-a bazat pe mine că o însoțesc, că are de cine să se sprijine. Iar mie îmi place foarte mult compania acestor oameni.

Astăzi am mers singură. Și poate nici nu mergeam dacă nu aveam în gând faptul că, la întoarcere voi lua câteva case la rând și le voi oferi proprietarilor, oameni foarte bătrâni de asemenea, din lumina de la candela mea.

Dar când am văzut acea mare de oameni, am fost puțin bulversată. Pentru că m-am simțit singură și pentru că toți fiind îmbrăcați în culori închise, mă trezisem eu cu haine în 2 nuanțe de verde. Numai eu cu polițiștii mai ieșeam în evidență.

Și neștiind exact unde să mă opresc sau de la cine să iau lumina la rându-mi, am dat cu nasul de un cuplu. Pe ea nu am reușit absolut deloc să o văd. Iar el era foarte cool. Este vorba despre cel mai bun prieten pe care l-am avut și de prietena lui. Mi-l aminteam pe el, cel de acum…20 de ani, cum mergea duminică de duminică la biserică. Imbrăcat modest, cu o frizură de tocilar (adică foarte urât și demodat. Dar nu conta aspectul exterior. Nici pentru mine, nici pentru el). Apoi mi-am amintit cum, pe la 25 de ani l-am întrebat dacă vreodată s-a îndoit de Dumnezeu.

A vrut să se prefacă. Să pară că nu înțelege întrebarea. Dar o înțelegea perfect. La un moment dat, în viața lui a avut loc un eveniment nu foarte fericit. L-am întrebat dacă acesta a fost motivul pentru care a decis să nu mai meargă la biserica. Mi-a răspuns că nu are nicio legătură. Și că el crede în Dumnezeu la fel de mult ca întotdeauna.

Cum să te duci singură la Înviere? Cum să faci asta? Păi mai bine nu te mai duci decât să mergi singura!

Nu o să fiu paranoică și să spun că au fost oameni care au gândit asta când m-au văzut. Pentru că, atunci când ești fericit nu îți consumi timpul cu prostii, bârfe și gânduri ca acestea. Dar, cu siguranță, o persoană a gândit așa.

In 2012 am fost pentru prima oară într-un mall în România. Era luna august. Cineva m-a întrebat ce planuri am pentru acea zi iar eu am răspuns că mă plimb prin oraș și ma duc la mall.

– Cum să te duci la mall? Ești la 500 km distanță de casă! Nu cunoști pe nimeni în oras! Și vrei să te duci la mall? Cu cine?

Trăind într-o familie monoparentală, am fost învățată de mică să merg singură în multe locuri. Și nu înțelegeam de ce o persoană e atât de surprinsă că merg singură în mall. Dar…oare câți era normal să meargă în mall? Așa am aflat că e anormal să mergi singur. Că nu așa se merge la mall. Că lumea se va uita urât la tine când vei intra singur în ditamai clădirea.

Nu. Pentru mine nicăieri nu a fost ciudat să merg singură. Nici măcar în noaptea de Inviere. Și, chiar dacă 2 persoane mi-au propus să mergem împreună, am refuzat. Pentru că eu am tabieturile mele, lucrurile pe care simt eu să le fac. Lucrurile la care îmi place mie să mă gândesc.

Aprinsul lumânării

Am traversat de pe trotuarul acela pe celălalt și m-am uitat în stânga și dreapta până când m-am oprit în fața a doi domni, trecuți de 65 de ani. I-am rugat să îmi permită să aprind și eu lumânarea din cele avute de dânșii, le-am urat Sărbători Fericite și Paște Fericit. Mi-au urat și dânșii mie la fel.

Povestea cu cimitirul

Am rămas fără tata de mică. Și, de obicei, nu îmi e frică de întuneric. Singura teamă e să nu fie un șanț sau vreun obiect de care să mă împiedic și să cad. Când eram mică, au fost câțiva ani în care, în absolut fiecare după-amiază, mergeam cu mama la cimitir cu lumânări. Iar de primul Paște după moartea tatălui meu, am mers împreună la cimitir. Da, da. Atunci, la 12.30 noaptea. O beznă de nedescris. Iar telefoanele mobile nici nu existau, de unde lanternă pe telefon? Era în 1995!

La Poiana Câmpina, acolo de unde era tata, exista acest obicei. Ca după ce se lua lumină, să se meargă la cimitir la cei dragi, alături de care nu poți sărbători și să le aprinzi lumânări.

Câțiva vecini (plecați între timp în America de 25 de ani), ne-au văzut mergând spre cimitir, ne-au cerut detalii și ne-au însoțit. Anul următor vestea acestui obicei s-a auzit în tot orașul iar astăzi, cel puțin la noi, majoritatea alege să meargă spre cimitir înainte de a pleca spre casă.

Cimitirul Nou

După 20 de minute petrecute la slujbă, am plecat spre Cimitirul Nou. Cel în care nu sunt îngropați cei din familia mea. Am ajuns în urmă cu vreo 9 ani la Cimitirul Nou. Mergeam destul de des și mă rugam pentru același lucru. Pentru…fericire. In urmă cu mai mulți ani, un băiat cam de vârsta mea (25 de ani), murise într-un accident de mașină. Făcut nu din vina lui. Nu se afla la volan. Nu murise pe loc, murise câteva ore după producerea accidentului.

Odată cu trecerea anilor m-am apropiat de mama lui. Chiar dacă pe el nu îl cunoscusem niciodată. Și am ajuns să îi aprind lumânări, la început, pentru că mă durea sufletul. Eram surprinsă de cât de scurtă este viața unora. Si deseori mă întrebam Oare voi muri și eu așa?

Băiatul plecase într-o dimineață cu microbuzul spre București, spre muncă. Nu suferea de vreo boală. Și, pur și simplu nu s-a mai întors niciodată viu acasă. Mama lui îmi spusese ani de zile mai târziu faptul că a avut atâția prieteni și astăzi toți l-au uitat. Nimeni nu îi mai apinde o lumânare. Am ales să o fac eu. Cât de des am putut. Apoi, am început să merg la mormântul lui cu o rugăminte.

Și, de câte ori mergeam, mă rugam și îl rugam să aranjeze el în așa fel lucrurile încât atât mie cât și celui mai bun prieten să ne fie bine. Să fim fericiți. Indiferent ce ar însemna asta. Și cred că am fost ascultată. Căci deși relația noastră de prietenie s-a terminat (și nu frumos), din cei 9 ani cât am fost prieteni, am avut amintiri superbe, momente de fericire, momente în care ne-am speriat îngrozitor amândoi. Dar momente care ne-au făcut să fim oamenii de azi. Au fost momente pe care nu mulți oameni ajung să le trăiască. Iar astăzi eu mă bucur de viața mea iar el de a lui. Să fii fericit nu înseamnă să ai mereu aceiași prieteni, aceleași relații sau mai știu eu ce. Să fii fericit înseamnă să ai la momentul potrivit ceea ce ai nevoie.

O perioadă de vreo 2 ani nu am mai mers cu lumânare la acest băiat. Dar am simțit să o fac în seara asta. Și m-am bucurat pentru decizia luată.

Cimitirul Vechi

Când am ieșit din cimitir și m-am îndreptat spre strada principală, zeci de oameni veneau din direcția opusă. Ochelarii mei nu au luminițe 🙂 și mi-e greu să văd noaptea cu ei. In plus am ochii foarte mari și e ciudat când mă uit foarte atent la oameni. Am o privire înfricoșătoare. Așa că am preferat să mă uit în jos și așa am ajuns din nou la strada principală. De acolo spre Cimitirul Vechi – cum îi zicem noi. Am trecut pe la mormântul tatălui meu, pe la al străbunicii și, inapoi spre casă.

Am intrat în curtea vecinei mele (care anul acesta schimbă prefixul în cel cu 8), am bătut la geam, a ieșit, ne-am urat de sărbători și i-am întins lumânarea pentru a lua și dumneaei lumina.

Poate că postarea mea e mai atipică. Toți scriem și vorbim despre Lumina care este Domnul. Nu despre dezmățuri în discoteci, vizite la miezul nopții în cimitire sau toate lucrurile acestea. Dar, așa sunt eu.

Și da, știu și semnificația culorii roșii de pe ouă. Când Fecioara Maria împreună cu Maria Magdalena au mers în locul în care Iisus Hristos era răstignit, din rănile lui a curs sânge iar astfel coșul cu ouă adus de cele 2 a căpătat culoarea sângelui.