In urma cu cateva luni, pe cand ma plimbam prin oras, persoana care ma insotea imi spune: „Inteleg cat de mult vrei sa promovezi orasul din care vii”. Hmm nu as spune. Sunt orase si zeci de orase numai in Romania care imi plac mai mult. Sunt locuri, judete, cartiere, strazi. Orasul meu este special pentru ca mare parte a timpului am trait acolo. Si poate nu avem cascade spectaculoase, case taranesti, monumente si muzee dar este unul dintre locurile despre care pot sa vorbesc si niciodata sa nu ma plictisesc. Pot sa il compar cu Amsterdam. Desi repet, nu este foarte dezvoltat domeniul cultural, nu avem nici canale sau constructii grandioase. Nu o sa pot sa scriu un articol despre X lucruri pe care sa le faci la Fieni tu, un oarecare turist. In schimb pot sa imi prezint eu orasul oamenilor care vin acolo. Informatii care poate nici nu ii intereseaza insa simplul: „Aici sta tanti Milica” pentru mine aduce mare bucurie.

Imi prezint orasul de parca e un loc nemaivazut, nemaicunoscut si extraturistic. Invit acolo oameni de la cei care au vizitat 100 de tari, la cei care au bifat 20 sau pe unii care au fost pe aici pe colo.

Si am crezut ca nimeni nu poate povesti la fel de interesant cum povestesc eu. Pana vara trecuta. Atunci cand Catalin, „timp de 3 km” mi-a spus cum era orasul in copilaria lui. Catalin are 50 de ani iar orasul Fieni in anii 80 aveam sa descopar ca era foarte diferit. Ne opream la fiecare poarta, fiecare magazin, fiecare curte si imi spunea cum era viata lui de copil si adolescent.

Fieniul meu

Fieni, pentru mine, incepe cu locul in care am crescut. O curte x 3. Curtea casei mele, a magazinului pe care il avea familia si unde locuise strabunica si urmatoarea proprietate, a bunicii.

O casa mai jos locuia tanti Fila. De 15 ani nu mai sta nimeni dar de fiecare data cand dau o ciocolata de pomana aduc numele dumneai in discutie. O doamna cu 50 de ani mai in varsta decat mine, plinuta, care avea in sertar intotdeauna ciocolata. Pe care o impartea musafirilor. Cand nu o sa mai fiu eu sa va aduceti aminte si de mine, sa dati o ciocolata sau o cafea de pomana sau sa imi aprindeti o lumanare, spunea dansa. Si tocmai pentru cate am primit, obisnuiesc sa fac lucrurile pe care si le dorea.

Avea 2 aparate de radio, unul in bucataria de iarna si unul in cea de vara la care asculta mereu Antena Satelor. O mai apuca somnul, se mai trezea, dar radioul mergea continuu. Avea capsuni, zmeura si pere bune dar si flori si imi placea mult sa petrec timp la dansa.

Vecinii

Locul in care era magazinul nostru, era locul principal de joaca. Acolo saream coarda, acolo jucam sotronul si elasticul, acolo mergeam cu rolele si tot acolo aruncam cu pumnii plini cu nisip in clienti. Ma asezam in usa magazinul, ma strambam la clienti si apoi PAC! aruncam cu nisip.

Inainte de existenta magazinului si inainte de a ma naste eu, acea constructie se intindea mult spre partea din spate a curtii. Pentru ca la inceputul secolului trecut industria in Fieni a inceput sa se dezvolte, au fost adusi atat muncitori cat si ingineri din diferite parti de tara. Multi nemti. Iar in aceasta casa tip vagon au locuit diferite familii venite din Timisoara si imprejurimi. Familia Linzmaier … (care oricum nu cred ca se scrie asa si tot felul de alte familii al carui nume nu il stiu)

Curtea urmatoare era a bunicii mele. Am fost un copil foarte neastamparat. Si cred ca unul dintre cele mai neplacute lucruri facute „lui mamaie” a fost urmatorul. Ca orice femeie in varsta nu era de acord cu tinerele femei care fumeaza. In copilaria mea, au fost perioade in care parintii nu au fost alaturi de mine iar unele zile le petreceam cu bunica. Fugeam prin curte si pe strada ca sa nu ma poata prinde, urlam, spargeam, rupeam, muscam…Intr-o seara nu am vrut sa intru in casa pana nu a acceptat sa fumeze. Si imaginati-va o persoana de 80 de ani, care este complet impotriva fumatului cum isi aprinde prima tigara din viata ei si cum o fumeaza 🙂

Mamaie ma dadea in leaganul din curte si tot cu ea mergeam la gaini sa strang ouale si tot felul de activitati din acestea. Mamaie era o persoana care se pricepea la confectionat lucruri, cusaturi, papusi acum mai bine de 70 de ani.

***

Mai sus, tanti Catita. Sotul ei a murit cu un an inainte sa ma nasc eu, deci nu l-am cunoscut. Avea o expresie pe care o folosea deseori am inteles: „Esentele tari se tin in sticle mici”. Uneori ii folosesc si eu expresia de suflet. Daca ma intrebati cat de inalt era…da, avea 1.50 m sau asa ceva 🙂 Marius, nepotul lui, a fost unul dintre oamenii speciali ai copilariei mele. Imi amintesc insa certurile de la ei din curte, tipetele si pe Ursu. Ursu a fost cainele pe care mi-l amintesc cu mare drag. Parca o si aud pe tanti Catita strigand: „Ursu! Ursu!” 🙂

***

Mirabela era una dintre prietenele de cursa lunga. Si tanti Fila avea nepoti, pe Oana si pe Robert dar ei nu locuiau langa mine „zi de zi”. Ci mai mult in vacante. Mirabela si familia ei insa chiar locuiau cateva case mai sus. Ne jucam „de-a mama si de-a tata”, „de-a mama si copilul”, mergeam la croitoria din oras si luam materiale ramase de la rochii si alte haine din care, ca niste designeri ce eram confectionam haine pentru papusile Barbie.

***

Pe cand eram mica, mai sus de Mirabela erau Andrei si Ionela. Un cuplu tanar casatorit care aveau un magazin. O macelarie care apoi a devenit magazin mixt. Cred ca Andrei a fost „prima mea iubire” alaturi de Catalin si Armand. Aveam 4-5 ani si fiecare era foarte misto in felul lui. Nu pot sa imi amintesc perfect cum arata Andrei insa era foarte inalt (pentru un copil de 4 ani oricine e inalt), puternic (idem. Clar era mai puternic decat mine), cred ca avea un par foarte frumos, saten, stralucitor (aici nu sunt foarte sigura. Acum nu mai are deloc) si se juca tot timpul cu mine atat el cat si sotia lui. Am fost foarte trista cand a plecat dar astazi, 25 de ani mai tarziu este fericit cu familia lui in Canada si ii transmit toate cele bune.

Vecinii de vis-a-vis

Vis-a-vis a fost Catalin, tanti Lili si Armand.

Despre Catalin am spus intotdeauna ca este un Bryan Adams in varianta frumoasa. Marius, nepotul lui tanti Catita era foarte bun prieten cu Catalin si Armand (un alt vecin de vis-a-vis). Erau baietii nazdravani de pe strada. Aveau aceeasi varsta, in 2 minute ajungeau de la unul la altul si asa cum avea sa imi povesteasca vara trecuta Catalin, noi locuind langa Politie, ajungeau mereu acolo in copilarie. Si tatal fiecaruia se ducea, prin rotatie ca sa isi salveze copiii 🙂

Cred ca au avut o copilarie frumoasa. Iar faptul ca eu am fost cu 20 de ani mai mica decat ei m-a facut sa le simt puternic lipsa. Cand eu am crescut ei au plecat in strainatate – fiecare in cate o tara.

Pentru mine Marius a fost cel mai dragalas si cumintel, Catalin frumos iar Armand categoria „Frumosul Macho man Smecher” 🙂 asa i-am vazut cu „ochii unui copil de 5 ani”. Pana intr-o zi cand am aflat ca ceva s-a intamplat cu ei. Eram prea mica sa inteleg despre ce este vorba iar bunica mea a incercat sa ma fereasca de niste informatii pe care poate nici nu eram capabila sa le inteleg atunci. Dar cumva am aflat de la alte persoane despre ce a fost vorba. Acum, la 33 de ani nu pot spune ca stiu adevarul 100% despre „povestea” de atunci. Insa pentru mine ei sunt in continuare cei de atunci. De cand eram mica.

Tanti Lili nu este mama lui Catalin. Este matusa lui. Intr-o zi eram in curte, afara era cald, tanti Lili era urcata la etaj, pe geam si facea curat. Ma uitam impreuna cu Mirabela la ea cum face curat si dintr-o data…PAC! A cazut. De la inaltimea etajului 1 (un etaj 1 inalt. Fiind si urcata pe geam probabil inaltimea reala este a unui etaj 2). Sange, ambulanta, nebunii. Dar nu am fost atat de socata pe cat as fi astazi.

***

Mai sus, nenea Dan. Locuind la o casa aflata pe strada principala, intr-o zona in care este o curba, iar scoala fiind pe partea cealalta fata de cea in care locuiesc, exista o regula. Vin de la scoala direct acasa. Ajunsa vis-a-vis de casa strig, iese cineva de la magazin, traverseaza si ma duce acasa. Uneori insa erau clienti si daca nu iesea nimeni IMEDIAT ma suparam. Asa s-a intamplat si intr-una din zile. Eu am strigat sa vina cineva sa ma ia, nu a venit nimeni, m-am suparat, am inceput sa plang, nenea Dan trecea pe strada si vazandu-ma suparata mi-a propus sa merg la el pana se intoarce mama de la munca.

Perfect. M-am dus acasa la dansul si am inceput sa ma joc cu ce am gasit prin casa. Cand persoana care trebuia sa vina sa „ma traverseze strada” a terminat treaba si s-a uitat de mine, nu mai eram. Asa ca a presupus ca altcineva m-a dus in casa.

Mai tarziu, mama ajungand de la munca a intrebat unde sunt. Eh, in casa. Dar surpriza, nu eram in casa. Au inceput sa ma caute pe la prietene, sa sune la scoala (poate m-am intors acolo), nu ma vazuse nimeni. Asa ca s-au dus la Politie sa anunte disparitia mea. Si cum se intorcea ce credeti? Ma vede cu nenea Dan. 🙂 S-a suparat foarte rau mama 🙂

***

Ei au fost oamenii care au facut copilaria mea una speciala. 🙂

Cumparaturile

Ce i-as mai prezenta unui om drag care ar alege sa vina la Fieni?

Locul in care se vinde cea mai buna paine din lume. 🙂 Pretul este de 1.2 ron/bucata insa este painea aceea WOW. Fierbinte. In lazi de plastic. Neambalata. Pe care este suficient sa o vezi intr-o poza si sa ii simti gustul. Pe care o mananci goala sau al carui miez (sau coaja) il pui in sosul unei tocanite.

***

Aici era Complexul. Un magazin de pe vremea comunistilor. O cladire care nu cuprindea mai multe magazine asa cum sunt mallurile acum. Ci un fel de „open space” in care erau diferite raioane. Un fel de magazin Bucur Obor. Apoi a fost discoteca la inceputul anilor 2000 iar astazi magazinul chinezesc.

***

Aici drumul spre scoala, aici scoala in care am invatat si mai departe drumul spre Balciul de Sfantul Dumitru.

***

Balciul de Sfantul Dumitru. Cea mai asteptata si iubita sarbatoare. Indiferent ca sfarsitul lunilor octombrie aducea zile caldute de toamna sau zile cu ger, ploi si noroi pana la genunchi tot orasul se muta la balci. O ingramadeala incredibila, cu oameni de toate felurile, toate varstele, cu toata scoala chiulind pentru a merge la balci, cu produse lactate, pastrama, incaltaminte, cojoace, legume si lanturi. Cu mici, fum, manele si multe altele.

***

Pe „turistul in orasul meu” l-as duce, daca ar veni in septembrie, la Ravasitul Oilor. O sarbatoare, de asemenea populara dar de un alt nivel fata de balci. Insa si mai greu de ajuns pentru cei fara mijloc de transport propriu.

***

I-as arata pasarela ce te duce la gara si am urca pentru a-i arata dealuri ce inconjoara din toate partile orasul. Alege, pe care dintre ele vrei sa mergem? I-as arata clubul. Clubul cultural. Aici am vazut cateva desene animate in copilarie. Imi placea sa vin. Astazi este modernizat si arata foarte bine.

Apoi „Leaota” – barul din copilaria mea, cladire in care, cu 50 de ani in urma fusese scoala in care a invatat mama. Astazi nimic.

***

Cladirea Fabricii de Becuri. Nu stiu daca lucrurile au stat exact cum le voi scrie aici insa asa mi se pare logic. Intr-o perioada in care bunastarea nu era la ordinea zilei, in care blocurile erau niste cladiri gri si plictisitoare, in care nu existau malluri si nici accesul la informatiile de azi ba chiar nici dreptul la libertate, intr-un oras in care locuiau cateva mii de oameni (dar in care lucrau zeci de mii) a fost construita o cladire. Nu una comuna. Nu una ca celelalte din zona. O cladire inalta cat un bloc. Dar cu geamuri mai mari. Ceva nou, ceva deosebit, cum numai in filme se vedea. In filmul cu americanii aceia bogati. Asa ca respectiva cladire a fost denumita dupa cladirile pe care locuitorii le vedeau la televizor. „DALLAS”.

Astazi este una dintre cladirile cele mai degradate din oras. Si, mai aud uneori oameni care zic „Dar de ce nu face domne nimeni nimic in cladirea aia?” E o cladire imensa. E nevoie de o investitie foarte mare si mai ales nu cred ca are cineva ce sa faca acolo, cu acea cladire. Insa, cum-necum, indiferent de modul in care arata, cladirea este o emblema a orasului.

***

Este si casa lui Cristi. Cel mai frumos loc in care imi imaginez o zi de duminica intr-o vara. Eu, stand pe prispa, pe un scaun, cu un pahar de Cola cu gheata. E imaginea mea preferata 🙂

***

Mai sus, biserica. Lumea stie ca nu sunt bisericoasa, nu tin post, nu sunt genul care „nu fura, nu face rau, nu jigneste, care sa isi iubeasca Aproapele, care intoarce si celalalt obraz, care nu e egoista, care nu e invidioasa etc”. Adica uneori simt ca sunt o persoana buna, alteori nu. Sunt insa unele biserici sau catedrale care imi plac. Atat catolice cat si ortodoxe. (Catedrala asta super haurita din Bucuresti care s-a construit sau se mai construieste inca nu este ceva care sa imi placa) Sa spunem ca biserica Stavropoleos, manastirea Dealu de langa Targoviste, Biserica cu Luna din Oradea, Manastirea Cozia, Rohia, Nicula, precum si 2 biserici/catedrale din Sibiu sunt pe lista cu locuri care imi plac. Dar nu fac pelerinaje sau stiu eu ce. Totusi biserica din orasul meu, in care nu am mai intrat de … 6 ani este cu siguranta in topul meu.

Imi amintesc ca este vorba de acum 6 ani pentru ca l-am dus pe prietenul meu din acea perioada sa vada una dintre cele mai importante biserici pentru mine 🙂

***

Cea mai frumoasa strada din oras, asa cum se numeste astazi Strada doctor Stefanescu, sau cum se numea „pe vremuri” strada Teilor este strada ce urca spre liceul in care am invatat. O strada cu un asfalt de buna calitate si cu zeci de tufe de trandafiri.

***

Blocurile rosii pe care le asociez mereu cu diverse case din Olanda, BH-urile carora li s-a dat acest nume pentru ca erau locuite de multi liceeni in anii 90. Adica in perioada in care la televizor Dallas se terminase insa exista serialul Beverly Hills 90210 🙂

***

Cladirile in care functionau institutii medicale. Cladiri de acum 2 secole ale familiei Bragadiru. Iar penibilul situatiei ar putea foarte bine sa fie povestit de Caragiale.

Cladirea a avut un interior exceptional. Camerele, baile, ornamentele, decorurile, lambriurile din lemn, sculpturile, cazile. Odata ce cladirea nu a mai avut nicio functionalitate bineinteles ca oamenii au avut nevoie prin casa de chiuvete, lemne, usi, trepte, clante, fier vechi. Asa ca in cladire, in urma cu 6 ani cand am intrat, in afara de mult praf, totul furat, cateva dosare medicale aruncate de colo-colo, nevoi de caini, plapumi de oameni ai strazii, nu prea exista altceva. Aaa da, purici…doamne n-am vazut in viata mea o asemenea „puricarime”. Cred ca si daca acea cladire ardea intr-un incediu acei purici supravietuiau.

Acum, sa fiu serioasa, nu aveam voie sa intru pe acea usa intredeschisa dar…nu era nimeni sa ma verifice. (Sper sa nu primesc vreo amenda retroactiv).

Ulterior…dupa ce s-a furat demult tot ce se putea, astazi este paznic care nu te lasa in cladire. Intratul ca intratul – e de inteles pentru ca poate oricand sa iti pice constructia in cap si sa ramai prins inauntru. Dar nu ai voie nici sa faci poze cladirii de afara, nici sa te plimbi in jurul ei. Pentru ca este proprietate privata. I-am explicat domnului paznic ca nu vreau sa fur ceva. Imi fac un selfie si atat. Mi-a explicat ca acest lucru nu este posibil. Ca daca imi fac selfie o sa postez pe Facebook si vad proprietarii din America. =))) Mi s-a parut atat de penibil. Adica s-a furat TOT si s-a furat in buna voie iar cand cineva vrea sa faca o poza AFARA nu are voie pentru ca e proprietate privata?

In fine da, l-as duce pe „turistul la Fieni” sa vada cladirea pe afara. Fara poze!

Orasul vazut „de sus”

Am urca mai departe. Pe Visalon. Pana sus-sus de tot. Oamenii cunoscuti ne-ar atentiona. Cu privire la porcii mistreti si ursii care sunt „ca la ei acasa”. Am urca mai departe pana cand ar incepe gradinile. Mai sus, pana la Cruce. Unde este totul atat de verde. Am alerga, as rade si am merge pana departe. Suficient de departe incat sa vedem varful Leaota inzapezit. 🙂 As privi orasul meu, in care m-am nascut, am crescut, am invatat si iubit. Iar daca as ajunge seara, mi-ar placea sa fie o seara senina. Cu luna plina si mii de stele 🙂

As merge pe strada de la gradina. Pe Izlaz. 🙂 Acolo unde pot urca dealul mai repede decat cel mai „lucrat om” pe care l-am dus acolo. Se stie ca desi merg mult pe jos, conditia mea fizica e sub orice critica. Ca alerg maxim 50 m pentru ca nu pot mai mult.

Pe acel deal am dus un om care mergea foarte mult la sala si alerga la maratoane. Nu a inteles cum pot sa fiu atat de vioaie, cum pot sa urc un drum ca acela iar cand ajung sus sa spun „Vreau sa mai urc!” in timp ce el era lesinat de oboseala. 🙂

As merge la cariera. Unde peisajul este ALTFEL fata de orice alt loc din oras. Unde accesul este interzis 🙂 si unde, recunosc, se lucreaza suficient de intens incat de fiecare data locul acela arata diferit. Acolo as povesti despre tragedia petrecuta in munte in anii 70. Despre cum oameni care munceau in munte au murit intr-o explozie puternica. Nu am trait in acea perioada intr-adevar, insa existenta unei explozii in munte care sa se auda la o distanta de 20 km si parti de ale corpului oamenilor gasite pe drumul ce urca in munte probabil nu este ceva ce o sa fie uitat prea curand.

***

Asa-i ca nu va intereseaza? De tanti Catita, Fila, Armand, Andrei si cladirea Dallas? Venind acasa la mine nu veti avea ce sa povestiti cand va intoarceti acasa.

Nu o sa vedeti pesteri, rauri, fenomene speciale. Pentru ca orasul nu este deosebit. Asa cum zicea un buzoian acum 10 ani „unele sate saracacioase sunt mult mai dezvoltate si frumoase decat este Fieni. Esti sigura ca Fieni e oras?”

Da. Din ’68. De cand multe localitati au trecut la rang de oras.

Si chiar daca tu esti un om de 60 de ani, un om gras, un om urat, un om scund, un om cat o prajina, un om care a vazut milioane de locuri mai speciale si mai deosebite ori mai frumoase decat orasul meu, da, ala e orasul meu. Si imi place.

Nu am nevoie sa ma minti. Sa spui ca este ceva deosebit. Ca arata bine. Priveste-ma sa vezi cat de fericita sunt ca iti povestesc despre el. Cum gesticulez, cum ma opresc cu oamenii de pe strada si vorbesc. Cum iti prezint locurile si pe toate „tantiile” si „nenii”.

Probabil o sa te duc si la cimitir. Si asta o sa para infricosator, nepotrivit sau „halloweeen like”. Nu vreau sa iti fac o „istorie” a cimitirelor care se afla la noi in oras. Vreau sa iti arat ca acolo este tata si sa…iti povestesc putin despre bunica si sotul ei care era neamt/austriac si cum odata cu el si cu mama lui, au ajuns intr-un sat ca Fieni, la inceputul anilor 40 strudelul, mancatul cu tacamurile si alte lucruri din vest 🙂

Poate o sa iti zic si de bunica mea care inainte de a-l cunoaste pe tataie Tinesz a mai fost casatorita si a avut 2 copii. Sotul ei insa a plecat in razboi si ea a ramas cu un copil de 6 ani si unul de 3. Dupa ce bunica a murit, la un moment dat matusa mea a povestit din copilaria ei. Mamaie ii trimitea sotului ei, pe front, pachete. Pana intr-o seara cand mamaie era in casa si lumina era data de o lampa cu gaz.

Mamaie a primit inapoi ultimul pachet trimis pe front. Il trimisese cu cateva saptamani inainte. Erau ciorapi si haine groase lucrate de ea pentru sotul ei. Haine care se intorceau pentru ca destinatarul nu mai fusese gasit.

***

M-am nascut acolo. Intr-un oras si un judet despre care toata lumea stie ca nu ofera nimic bun si frumos. Nu ofera oportunitati, nu ofera o viata buna. Orasul in care, atunci cand mama a aflat ca as vrea sa predau geografia, mi-a spus ca isi doreste pentru mine o viata mai buna. Isi doreste sa plec cat mai departe pentru a avea un viitor 🙂

• acasa
• Dambovita