Acum 7 ani, pe cand tocmai ma mutasem in Bucuresti, m-am intalnit in autobuz cu Andreea. Andreea era cu un an mai mare decat mine, o eleva silitoare si cuminte, acum studenta la Medicina. Genul acela de persoana care nu deranjeaza, care vorbeste putin, incet si e foarte sensibila.

Cat priveste sensibilitatea mea, nu stiu daca despre ea stia de la fratele ei. Sau de la mama ei. Sau daca pur si simplu asa cum eu o incadrasem intr-un anumit tipar si ea ma incadrase pe mine la fel: Sensibila. Dar ma incadrase bine.

Dupa ce am vorbit timp de 2 ore pana am ajuns la Bucuresti, mi-a spus ca o sa vad; Bucurestiul o sa ma schimbe. Nu voi mai fi sensibila. Voi fi altfel. N-am crezut-o. Dar tind sa ii dau dreptate.

***

M-am trezit intr-o dimineata, acum vreun an. Eram la niste prieteni intr-o localitate de langa Bucuresti. M-am ridicat din pat si m-am apropiat sa vad ce carti sunt in biblioteca. Una dintre ele mi-a atras atentia: „Singuratatea numerelor prime”. Daca nu vedeam ca autorul ei este italian, puteam jura ca este scrisa de gazda.

Cu aproape 10 ani in urma o cunoscusem pe gazda si ne imprietenisem numaidecat. El era baiatul timid si destept. Care isi dedicase primii 20 de ani invataturii. Fusese preferatul tuturor profesorilor. Era silitor si cel mai bun din clasa lui. Ii placea matematica mai presus de orice. Chiar decat unele convingeri. Peste ani aveam sa aflu ca era TOTAL impotriva tatuajelor facute pe corpul lui sau a celor din jur. Dar, „nebunia adolescentei” il facuse sa se gandeasca serios la o functie matematica desenata pe corp.

Ne-am cunoscut atunci cand eu am apelat la cunostintele lui din domeniul stiintelor. Si ne-am continuat relatia de prietenie pe baza a ceea ce fizica numeste magnetism. El era tacut, introvertit, timid, nu ii placeau pozele, prim planurile. Iar eu, cel putin atunci, eram plina de viata, comunicativa, vorbareata, exploziva. Abia cu timpul am realizat ca nu eram extrovertita si prietenoasa. Ba din contra. Eram singuratica.

***

Stiam ca nu isi imprumuta cartile. Asa ca de indata ce am strans un numar mai mare de carti pe care mi le doream, am plasat o comanda pe unul dintre site-urile online si am asteptat sa primesc comanda. Dar pentru ca in acea perioada aveam alte carti pe care le aveam la rand pentru a le citi, am oferit, „Singuratatea numerelor prime” colegei de chirie.

Mi-a inapoiat-o curand. Wow, ce repede ai citit-o, i-am spus. „Am citit inceputul. E prea trista pentru a o continua.” Am luat-o, am asezat-o in biblioteca si mi-am vazut mai departe de cartile care asteptau la rand. „Nu vreau sa citesc o carte prea trista”, mi-am zis. Cand le-am terminat, am plasat o alta comanda. Iar „Singuratatea numerelor prime” a ramas tot neatinsa.

***

Dar cum ultima perioada a fost rece, atat in casa cat si afara am hotarat sa dau o sansa acestei carti. Sunt sigura ca pentru multi trece drept o carte trista. Pentru mine nu. Pentru mine este o carte. O carte frumoasa, intr-adevar, dar nu trista. Povesti ca cea din carte se intampla in fiecare zi undeva in lume. Ba chiar si povesti mai triste de-atat. Pot sa apreciez modul de a scrie al autorului. Dar pot sa spun si „Povestea asta seamana cu a mea”. Si sa imi dau seama ca orice se intampla in viata noastra, viata nu se termina acolo. Merge mai departe. Nu stiu daca asta se numeste insensibilitate sau realism.

***

Cartea nu este despre formule matematice, despre calcule si numere. Cartea este despre Mattia si Alice. Iar singura parte a cartii ce are legatura cu titlul se afla undeva la jumatatea acesteia. Cand o lectie din matematica, „Numerele Prime” este explicata prin figuri de stil.

Numerele prime sunt divizibile numai cu unu si cu ele insele. Stau la locul lor in infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, intre alte doua, dar cu un pas mai incolo fata de celelalte. Sunt numere banuitoare si solitare, de aceea Mattia le gasea minunate. Uneori credea ca au ajuns din greseala in acea secventa, ca ramasesera prinse in capcana ca niste mici perle insirate pe un colier. Alteori, in schimb, banuia ca si lor le-ar fi placut sa fie ca restul, numai niste numere oarecare, dar ca, pentru un motiv anume, nu erau in stare. (…)

La un curs din primul an, Mattia invatase ca, printre numerele prime sunt unele si mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru ca intre ele este mereu un numar par care le impiedica sa se atinga cu adevarat. Numere ca 11 si 13, ca 17 si 19, 41 si 43. Daca ai rabdarea de a merge mai departe cu numaratoarea, descoperi ca aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. (…) Mattia se gandea ca el si Alice erau astfel: doua numere prime gemene, singure si pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat.

„Singuratatea numerelor prime” mi-a amintit de „Toata lumina pe care nu o putem vedea”. Este cu 2 copii – Alice si Mattia. A caror poveste este urmarita de-a lungul mai multor ani. Din copilarie pana la maturitate. Mattia şi Alice au avut în trecutul lor întâmplări traumatizante care le-au schimbat complet cursul vieţii. Alice sufera un accident la schi. Iar Mattia ramane fara sora lui geamana. O lasa nesupravegheata in parc iar cand se intoarce, cateva ore mai tarziu, aceasta nu mai este. Si nici nu o sa mai fie gasita. Niciodata.

Se intalnesc, se completeaza, sunt diferiti. Se inteleg unul pe altul iar daca vor ramane impreuna „pana cand moartea ii va desparti” sau nu, va invit sa descoperiti in carte.

Mai jos las si cateva citate din carte.

Ochii lui erau blânzi si suferinzi. Ca si prima oara, vru sa conducă acei ochi spre ea, sa-i prinda capul intre maini si sa-i spună ca e totul in regula.

Toti ceilalti isi dadură seama primii de ceea ce Alice si Mattia aveau sa inteleaga numai dupa multi ani de atunci. Intrara in camera tinandu-se de mana. Nu zambeau, iar privirile lor urmareau traiectorii divergente, dar era ca si cum corpurile lor curgeau neintrerupt unul in celalalt, prin bratele si degetele impreunate. ţinându-se de mână.

Pentru ca ea si Mattia erau uniti de un fir elastic si invizibil, ingropat sub o multime de lucruri neimportante, un fir care putea sa existe numai intre doi oameni ca ei: doi oameni care-si recunoscusera propria singuratate unul în celalalt.

Anii de liceu fusesera ca o rană deschisa, care pentru Mattia si Alice paruse atat de adanca, incat credeau ca nu se poate cicatriza niciodata. Trecusera prin ei tinandu-si respiratia, el refuzand lumea, iar ea simtindu-se refuzata de lume si isi dadusera seama ca nu era, in fond, o mare diferenta.”

***

– Dar de mine îţi place? se avântă Alice.

Voicea îi ieşi puţin stridentă şi chipul îi fu inundat de căldură.

–         Nu ştiu, răspunse în grabă Mattia, privind în pământ.

–         Şi de ce?

–         Nu ştiu, insistă. Nu m-am gândit.

–         Doar nu e nevoie să te gândeşti.

–         Eu dacă nu mă gândesc, nu reuşesc să înţeleg nimic.

• carti