Oricine apare si imi spune: Am vazut ca ai un blog, ma fisticesc toata si spun…Aaaa da. Eh, e o prostie. Sper ca nu citesti ce scriu. Ce rusine mi-e!

In spatele acestui lucru se ascunde insa un: Da, am. Si imi place sa scriu. Ma face fericita sa scriu. Sunt sensibila cand scriu. Sunt total diferita de realitate. Dar uite, imi place sa las impresia ca sunt cea mai puternica din lume. Si sa vad ca cineva descoperă si cealalta parte ma sperie putin. Dar da. E timpul meu. In care as putea sa dansez in club sau sa ma imbat. Si totusi eu stau si scriu. Atat de mult imi place. 😉

Si astăzi va povestesc cum am început sa scriu. Despre doamna învățător care m-a încurajat când mi-a citit compunerea. Și despre ora de sport. Fără de care compunerea nu exista.

Viata mea care se anunta de vis

Cand eram mica, de la gradinita ma lua mama. Gradinita mea era situata la 200 m de locul ei de munca. Apoi mergeam acasa. Sau, daca mai avea treaba la munca imi cumpara ecler pe care il mancam in biroul ei de pe o farfurie verde. Foarte rar, dacă mama avea vreo ședința, ma lua tata. Și ma ducea la el la munca.

Iar locul de munca al mamei era foarte diferit de al tatei. Mama avea un birou la etajul 2 al unei cladiri care mare parte era din lemn. O cladire foarte frumoasa si cool. Cu niste trepte uscate care scartaiau puternic. Dar zgomotul lor nu ma deranja sau speria. Avea un birou mare si era singura. In celelalte birouri, a se citi cabinete medicale, erau doamne care ma placeau si se jucau cu mine.

In schimb locul de munca al tatei era diferit. In biroul lui erau zeci de oameni mari. Mari in comparatie cu mine. Si totul era gri. Lucra intr-o cladire mare si intortocheaza, cu zeci de sali si fara pic de lemn sau scartait. Oamenii aceia mari care se aflau in…biroul lui erau elevi. Elevi de liceu. Care, in comparatie cu Ana, de 4 ani, aveam cu 12-13 ani mai mult.

Si pentru ca tata era foarte bolnav, auzeam mereu in discutiile cu prietenii lui ca la anul se va pensiona si imi va dedica mie tot timpul liber. Ca va veni zilnic sa ma ia si sa ma duca la scoala. Ca ma va invata franceza din cartea cu coperta bleumarin cu veverita Roro si pelicanul Jojo si tot felul de lucruri. Din ce intelegeam eu, viata mea avea sa fie de vis. La inceput gradinita va fi inlocuita de o cladire in care tata predase ani buni si in care fusese director (orice ar fi insemnat chestia asta Director de Scoala Generala) iar apoi, peste ani, voi ajunge la liceul la care, de asemenea a predat si a fost Director.

Doar ca, exact cu un septembrie inainte de a intra eu in clasa I, a murit. Si, nu stiu ce ar fi insemnat VIATA MEA DE VIS cu el alaturi. Dar fara el primii 12 ani de scoala au fost un chin. Din niciuna dintre clase nu am amintiri placute.

Elevii tatei

Si in acea perioada trista de 12 ani, unul dintre putinele lucruri care imi aduceau un zambet era cand auzeam ca imi povesteste cate o persoana despre tata. Chiar si mult mai tarziu, in apropierea zilei mele de nastere, una dintre elevele lui mi-a spus ca Nu imi pot imagina cat de fericit a fost tata atunci cand am venit pe lume si ca in ochii lui scanteiau mii de stelute de fericire. Am plans 2 zile aproape neintrerupt si inca o fac de cate ori imi amintesc de cuvintele Madalinei.

Apoi vecina mea, Cocuta. Care l-a avut diriginte. Si care mi-a povestit despre el. Sau oricare alti elevi. Cred ca as putea asculta zile in sir elevi povestind despre el. Pentru ca murind inainte de a implini eu 6 ani, la varsta aceea nu ma pricepeam foarte bine sa caracterizez un om . Dar prin intermediul atator oameni in clasele carora a intrat, reusesc sa imi formez o imagine. 🙂

Iar unul dintre elevii lui este domnul DORIN. Domnul Dorin care nu mi-a povestit despre tata. Dar pe care l-am asociat, atunci cand eram mica cu el. Si, intalnindu-l zilele trecute, la stadion mi-am zis: Cred ca asa cum domnul Dorin vine cu copii la stadion asa puteam sa vin si eu cu tata. Cand era echipa noastra in divizia B sau acum, cand e in Liga 4. Pentru ca tatei i-a placut si sportul. Preferatul lui a fost voleiul pe care l-a si jucat. Apoi baschetul si …ca oricarui barbat da, si fotbalul. 🙂

Si, de la domnul DORIN a pornit totul.

Cine e domnul DORIN?

La primele intalniri cu domnul Dorin, am ajuns la concluzia ca are multe lucruri in comun cu tata.

• Tata i-a fost diriginte
• Domnului Dorin ii place sportul. Ca si tatei.
• Domnul Dorin e blond. Ca si tata.
• Domnul Dorin are niste ochi frumosi. Albastrii. Ca ai tatei.
• Domnul Dorin lucreaza in acelasi loc in care a lucrat si tata.

Si lucrurile astea mi s-au parut mie, unui copil de 10 ani, ca ii apropie si aseamana.

Pe domnul Dorin se parea, ca avea sa il intalnesc, incepand cu clasa a V-a saptamanal. In curtea scolii. Sau in curtea din spate. Uneori in sala de sport. Pentru ca domnul Dorin era proful meu de sport.

Ana si sportul

Sportul nu a fost niciodata pe placul meu. Si nici nu am excelat la el. Ca sa intelegeti cat de rau statea treaba cu sportul

• Erau probele acelea care aveau un anumit barem si in functie de barem aveai nota in catalog. Proba de viteza, de rezistenta, aruncarea mingei nu stiu care, saritura la groapa de nisip. Daca pentru saritura la groapa de nisip trebuia sa sari 50 cm pentru nota 5, eu saream 20 cm. Adica meritam cam nota…2.5
• Pentru saritura voinicului (sau cum i-o zice. In fine saritura aceea in care ridici un picior si mana opusa, am vazut eu, e ceva ce se practica si la incalzirea fotbalistilor dinaintea meciurilor) eu incurcam mana si piciorul si ridicam mana identica piciorului.
• Saritura la Capra. Bine ca nu am incercat-o pentru ca fie nu reuseam sa sar la inaltimea aparatului, fie imi aluneca mana, fie imi scranteam/rupeam mana.
• Volei. Daca jucam volei, in loc sa prind mingea pe care o arunca colegul, eu ma feream din calea ei.
• Baschet. Daca cei din jur bateau mingea si ea sarea la contactul cu solul, eu daca voiam sa bat mingea 1. ma durea palma de nu o mai simteam 2. In loc sa sara mingea ea ramanea la contactul cu solul si se rostogolea mai departe.

Mai exact ORICE lucru din sport NU IMI REUSEA. Asa ca am avut luata scutire de la sport. In clasele a VI-a, a VII-a, a VIII-a. Si apoi in toti anii de liceu.

Sportul in clasa a V-a

O singura ora de sport a stat la baza tuturor postarilor mele de mai tarziu. Proba de viteza probabil. Alergatul in curtea scolii in diagonala dus-intors. Probabil 100 m. Proful avea mereu la el creta pentru a trasa linii, fluier si cronometru. Cred ca acestea sunt accesoriile tuturor profesorilor de sport. Dar proful meu era pentru mine deosebit.

Alergam 2 cate 2. Iar eu am alergat cu Iulia, colega mea. Si cu toate ca eram cu putin inaintea ei, exact in acel moment cineva a inceput sa ii strige numele pentru a o incuraja. Eu m-am enervat, m-am impiedicat iar astazi, la 22 de ani de la acea intamplare pot sa va arat cicatricea din acea zi. De pe cotul drept.

Proful avea 26 de ani, deci nu avea o vasta experienta in invatamant. Fiind 2 baieti la parinti si fiecare imbratisand sportul, cu siguranta au ajuns de zeci si sute de ori loviti si juliti. Astfel ca julitura mea nu era ceva nemaiintalnit. Dar fiind fata, avand 11 ani si fiind fiica dirigintelui lui, cred ca l-a speriat putin. Mie mi-a curs sange si eram panicata si speriata. Ma ustura dar nu pe cat de tare ma asteptam. Voiam sa plang – pentru ca eram genul care URLA la cea mai mica lovitura dar imi era rusine de profesor. Iar lui ii era frica sa nu imi fi rupt mana.

M-a luat si a vrut sa mearga cu mine la toaleta la fete. Tin minte perfect cand i-am zis: Domn profesor dar dumneavoastra nu puteti intra in toaleta la fete.

Apoi a vrut sa ma duca la toaleta la baieti. Dar nici asa nu parea foarte potrivit. Asa ca m-a dus la toaleta profesorilor.

Nu imi amintesc cum am ajuns acasa. Cel mai probabil m-a dus proful cu masina. Dar mama a avut grija de mine si a fost destul de sigura ca am mana rupta. Cat priveste a doua parte de unde imi curgea sange – de pe burta, a spus ca voi ramane cu semn. Ma lovisem langa alunita pe care o am din nastere. Dar acel semn a disparut demult. Cel de la cot insa s-a transformat intr-o cicatrice. Care sa imi aminteasca de prima ora de sport din clasa a V-a. Si, de ABSOLUT fiecare data cand il vad pe profu ma astept sa rada si sa ma intrebe daca mi-a ramas vreun semn de cand eram mica. Dar nu o face niciodata. 🙂

Prima POSTARE

Prima postare nu a fost pe un blog. Nici macar pe Facebook. Prima POSTARE mi-a adus si primul beneficiu. Singurul 10 intr-o clasa in care erau colege mai constiincioase decat mine.

Atunci cand profesorul nostru de limba romana nu a putut ajunge la ora, o doamna invatatoare i-a tinut locul. Eram in clasa a V-a, cel mult a VI-a.

Clasa noastra era cea mai galagioasa si problematica din intreaga scoala. Si nereusind sa se inteleaga cu noi absolut deloc, ne-a dat o lucrare. De scris o compunere cu un titlu de genul: Povestiti o intamplare care v-a marcat/influentat. Sau ceva aproximativ pe tema asta. M-am gandit mult ce sa scriu. Toti colegii din fata mea parea ca au imaginatie. Toti scriau. Numai eu ramasesem dusa pe ganduri. Si apoi mi-am dat seama ca pot scrie despre intamplarea de la ora de sport. Caci in urma acelei intamplari devenisem foarte apropiata de Iulia, colega impreuna cu, care alergasem.

Am scris mult de tot. Pagini intregi. Cum scriu eu de obicei. Despre emotiile intamplarii, despre tata, despre domn profesor de sport despre faptul ca o intamplare atat de trista precum cazatura ma ajutase sa imi gasesc o prietena – pe Iulia. Iar doamnei i-a placut mult ceea ce am scris. Mi-a dat nota 10. Singura din 30 de note si m-a felicitat pentru modul in care scriu. M-a incurajat sa continui.

In loc de incheiere

20 de ani mai tarziu, asa cum spuneam, un mic semn de pe cotul drept imi aminteste de intamplarea din clasa a V-a. Miile de texte de pe bloguri sau Facebook vin din increderea si sustinerea oferite de doamna invatator care astazi poarta acelasi nume de familie cu al profului de sport.

Si dincolo de anii care au trecut unele lucruri au ramas in sufletul meu la fel ca in clasa a V-a. Si asta nu e neaparat un lucru rau. E un lucru sensibil.