Cum a fost la Ungureni
Va povestesc astazi despre ultimul weekend. Cel in care am mers la Ungureni.
Cand m-am trezit, sambata, inca nu eram 100% decisa la ce meci voi merge. Depinde spre ce destinatie voi gasi autobuz – mi-am zis.
Am plecat de acasa la 7.25 stiind ca unul dintre autobuzele spre Bucuresti urmeaza sa ajunga in 5 minute.
– Un bilet pana la Targoviste, va rog. Si-am plecat.
Am ajuns in Targoviste la 8.10 si acum, sa vedem cum ajung la Ungureni. Trebuia sa fie foarte simplu. Cu 2 zile in urma un prieten imi spusese ca din Targoviste trebuie sa iau autobuzul spre Gaesti si sa cobor la nu stiu ce intersectie. Dar…care intersectie?
Cu o zi inainte il intrebasem pe domnul antrenor de la Ungureni cum se ajunge. Fara a mentiona ca vreau sa ajung la meci. Am spus doar ca, am eu treaba prin Ungureni.
– Cel mai simplu este sa iei autobuz spre Gaesti, sau orice gasesti spre Gaesti. Pana la intersectia dintre Ungureni si Lucieni, apoi mai sunt cam 2 km. Ai nevoie sa ajungi la Ungureni?
– Ah, nuuu. As vrea sa vin pana acolo dar nu sunt 100% sigura si oricum nu stiu cand vreau sa vin (bineinteles ca stiam cand 🙂 Sambata dimineata. )
Asa se face ca la 8.10 m-am dus bucuroasa spre statia de unde pleaca autobuzele spre Gaesti. Cand eram studenta, intotdeauna era unul in statie, ba chiar 2 uneori. Dar acum mare surpriza, niciun autobuz.
Si in timp ce ma apropiam de statie mi-am zis: Sigur o sa fie la 8.30. Sau la 9. Sau la 9.30. Sau la 10.
– Buna ziua, le salut pe doamnele care lucreaza la brutaria situata exact in dreptul statiei. Spuneti-mi, va rog, tot de aici pleaca autobuzele spre Gaesti?
– Tot de aici. Dar sambata sunt rare cursele.
Asa ca am facut vreo 3 ture intre statia respectiva si o alta statie. Fiind 2 firme diferite poate pleca vreun autobuz mai repede. Dar asa cum la prima statie birou de informatii mi-a fost o brutarie, la a doua statie, persoana de la biroul de informatii nu lucreaza in weekend.
Fara sorti de izbanda, m-am dus spre un magazin pentru a cumpara de-ale gurii. O sticla de apa si ceva de rontait. Acasa nu mancasem si sigur mi se facea foame.
Am gasit raftul cu napolitane Dare. Hmm prea dulci. Apoi batoanele de Kinder Maxi. Am luat 4.
Povestea cu ciocolata
8 octombrie 2022. Meciul dintre Fieni si Potlogi. La 8.30 eram la stadion cand am remarcat ca profesorul meu de sport din liceu este antrenorul juniorilor. Nu am facut nici macar o singura ora de sport dar proful este foarte simpatic. Si chiar daca de obicei cand ma refer la profesori spun: domnul profesor, dansul este proful 🙂 Nu se supara. Si sigur nici nu ma considera needucata.
L-am ajutat sa umple sticlele cu apa pentru copii, am mai povestit iar cand a inceput meciul, a scos 2 ciocolatele cu Rom. Una pentru mine, una pentru doamna asistenta. Si oricat de mult am insistat ca nu este cazul si ca il rog sa o opreasca pentru dumnealui, nu s-a lasat pana nu m-a convins sa o primesc.
Mai tarziu a desfacut inca o ciocolata, pentru dumnealui. Apoi inca una. Si inca una. A fost gestul care m-a surprins cel mai mult de cand merg la meciurile de acasa. M-a impresionat de-a dreptul.
La sfarsitul meciului m-a intrebat daca vin si peste 2 saptamani.
– Sigur, i-am raspuns cu gura pana la urechi.
Asa ca 2 saptamani mai tarziu am cumparat o ciocolata pentru mine, una pentru dumnealui. Si am facut schimb. Chiar daca ambele erau de la aceeasi firma.
Revenind la weekendul trecut mi-am zis ca mi-ar placea sa ii servesc pe domnii arbitri cu cate o ciocolatica. Si una pentru mine. Dar ma stiu timida si mereu cu acest gand de a nu se simti cei din jur jigniti, de a nu face ceva nepotrivit. Eh, aia era. Poate mancam eu o tableta si pe restul le aduceam acasa pentru a manca cu mama.
In drum spre Ungureni
Cand am iesit din magazin cu sticla de apa si cele 4 tablete de kinder m-am uitat sa vad cat este de mers pana in Ungureni. Pe jos. 9.8 km, 2 ore.
Ora 9 + 2 ore = ora 11. Perfect. Ajungeam la inceperea meciului.
Gata, merg in statie, astept pana la 9.15 iar daca nu vine niciun autobuz, plec pe jos. Voi grabi putin pasul pentru a ajunge la 11 in loc de 11.15. Nu era vreun drum intortocheat. Mergeam dreeeept inainte prin 2 localitati. Apoi la acea intersectie dintre Lucieni si Ungureni mergeam spre dreapta pana la stadion.
La 9.10 a venit autobuzul. Yeeeey!
– Ajungeti la intersectia spre Ungureni? Ma puteti lasa acolo?
– Sigur. Plec la 9.30.
– Si cam in cat timp ajungem la intersectie?
– Repede. In 10 minute.
– Inapoi spre Targoviste, dupa ora 2 ce autobuz este?
– Ultima plecare din Gaesti este la ora 12. E sambata, nu sunt calatori.
Hmm, asta era. Cumva ma descurcam eu. Cand mama m-a sunat si mi-a zis sa intreb de autobuzele de intoarcere, i-am spus ca da, asa o sa fac. Doar nu-i spuneam ca merg 10 km pe jos.
Cand am coborat din autobuz am vazut o cultura de …nuci sau orice pomi erau aceia. Randuri de cate 10 pomi paralel cu drumul si randuri de cate mai multi pe latura cealalta. Si-am pornit la drum.
Domnul antrenor
Aproape de stadion exista un magazin. Chiar daca google maps m-a anuntat ca ajung in curand la stadion, mi-am dat seama ca stadionul este aproape dupa ce un om care a iesit din magazin avea in mana o punga cu seminte. Se vedea ca este un om care nu a avut o viata usoara. Iar curand am ajuns la stadion.
M-am dus la domnul antrenor cu gandul de a-i spune Buna ziua. Atat. Ce sa ii spun altceva? De cate ori merg la meciuri, daca stiu pe cineva din stafful echipei dau buna ziua. Daca nu cunosc…ce sa fac? Dau tot buna ziua.
Surpriza. Am vorbit 10 minute cred. M-am bucurat foarte mult. S-a oferit sa ma ajute cu transportul pana in Targoviste. Nu as fi acceptat. Dar…Aceste mici lucruri ma bucura. Sa primesc o ciocolata care costa 1.5 lei. Sa imi propuna cineva sa ma ajute sa ajung in oras.
– Daca aveti dumneavoastra drum in Targoviste, accept. Dar sa faceti acest efort pentru mine, nu pot accepta.
– Dar nu e un efort. Targoviste e la o aruncatura de bat.
– Uitati, haideti ca va las, poate aveti treburi organizatorice si vorbim dupa meci
Era abia 10.15.
– Auziti, de unde vad mai bine meciul, mai reusesc eu sa strig.
– Stai in tribuna in dreptul liniei de mijloc a terenului.
Domnii arbitri erau deja veniti. Chiar daca par lipsita de modestie, ma gandeam ca ma … cunosc din vedere. Ca apar pe Facebook la recomandari de prieteni sau stiu eu. Am vrut sa ii salut din tribuna. Dar mi-a fost rusine. Nu am vrut sa se supere asa ca nu am mai facut niciun gest.
Domnul cu punga cu seminte
Pana la inceputul meciului am stat de vorba cu domnul care iesise din magazin cu punga cu seminte.
30 de minute mi-a vorbit despre baiatul dansului. Timpul trecea si se mai strangeau si alti localnici care auzeau franturi despre baiatul domnului cu punga cu seminte.
Ca un rezumat, domnului ii placuse inca de mic fotbalul, handbalul si toate sporturile acestea de echipa. Mi-a spus ca se uita si la tenis, la Halep. Dar tot sporturile de echipa sunt preferatele dansului.
Si-a dorit sa ii insufle si baiatului aceasta pasiune si surpriza, copilului chiar i-a placut fotbalul. Dar familia era foarte saraca. N-a contat. Toti banii pe care i-a avut i-a dat pentru pregatirea baiatului. S-a preocupat sa ajunga cineva. Mi-a povestit ca uneori singurii bani pe care ii avea in buzunar erau 100.000 de lei vechi. Il ducea pe copil la antrenament, ii dadea restul pentru a avea cu ce se intoarce acasa iar dansul pornea usor usor pe jos. 10 km erau de parcurs pana acasa dar nu mai avea bani de transport.
M-a emotionat. Speram ca baiatul dansului sa fii ajuns cineva. Si de parca domnul mi-a ghicit gandurile mi-a spus ca acum joaca la echipa X. Dar ca a jucat si pe la Y si Z. Doar ca acolo era alta atmosfera, alte conditii si a preferat sa revina acasa.
Cand meciul a inceput, cei din jur au intrebat care e baiatul lui. Cu ce numar joaca, ia sa il vedem si noi
Acela a fost momentul in care am realizat ca baiatul domnului nu joaca la niciuna dintre cele 2 echipe. Poate nici macar nu juca la vreo echipa. Dar nu m-am suparat. Domnul vorbise atat de frumos si parea atat de sincer incat pana si eu am inceput sa cred ca tot ce spune este adevarat. Atunci am realizat ca, pana la urma, toti parintii sunt asa ca dumnealui. Toti parintii isi doresc pentru copiii lor o viata putin mai buna decat au avut ei. Poate domnul nici nu avea copii. Sau poate avea un copil care nu juca fotbal, sau poate juca fotbal amator, cu prietenii dupa munca.
– Eh, nu va zic acum. Va zic eu mai tarziu.
(Sau poate totusi joaca la una dintre echipe, dar e rezerva, mi-am continuat eu gandul)
Aproape de pauza, domnul spune ca baiatul joaca cu numarul ……. Wow. Era singurul baiat din echipa al carui nume il stiam. Asa ca primul lucru rostit dupa pauza, a fost:
– Dumneavoastra sunteti domnul X (nume de familie)?
– Ah, dar nu. Eu nu sunt tatal lui X. X este ruda cu noi. Pe baiatul meu il cheama YZ.
– Vai, dar il stiu.
Nu il cunosteam dupa fizic. Il stiam dupa nume. Ceea ce, cu atat mai mult scotea la iveala ca YZ este un NUME in domeniul fotbalului. Mi-as fi dorit sa il imbratisez pe tatal lui si sa ii felicit pentru ca datorita dumnealui fiul a ajuns unde este astazi. Datorita acelor 100.000 de lei vechi, datorita eforturilor financiare facute de parinti.
Limbajul colorat si restul spectatorilor
Pana sambata cel mai colorat limbaj il auzisem la adresa unui domn arbitru. Sambata, new entry-ul a ajuns direct pe locul 1.
Un top nu tocmai corect. De cand merg la meciuri, cel mai des am fost la o echipa la care tribuna fiind mare si spectatorii putini, nu auzi injuraturi (nu ca ar fi lumea foarte educata). Tot de multe ori, am mers la o echipa unde locul meu a fost destul de ferit de zona in care erau suporterii si atunci nu reuseam sa aud toate strigatele si injuraturile.
In fine, am interactionat destul de mult si cu restul suporterilor. In general trecuti de 70 de ani. Pe ici, pe colea cate unul mai tanar. Am aflat povesti de viata, am aflat ca unu-i de la Comisani, ca altul s-a dus la un meci cand mama lui murise. A incuiat usa, a plecat la meci si a revenit ulterior. Oricum mama era moarta iar meciul era important, ce sa fac. 🙂
L-am cunoscut si pe suporterul sef sau asa ceva. Care a cantat si vorbit colorat toata repriza 1. Iar la pauza, cand m-a auzit vorbind cu cei din jur s-a intors surprins:
– De ce n-ati zis, bre, ca avem printre noi o domnisoara? Ce o crede domnisoara cand m-a auzit cum am vorbit? Va rog sa ma iertati.
– Stati linistit, nu e nicio problema.
– Pai nu ti-am zis, bre, sa vorbesti frumos?
– Mi-ai zis dar de unde sa stiu eu motivul? Trebuia a zici Vorbeste frumos ca e o domnisoara aici. Nu vorbeste frumos si atat 🙂
Domnul-Tata al jucatorului m-a impresionat iar atunci cand a zis: Daca vreti sa-l injurati pe fii-mio, puteti sa o faceti. Dar nu de mama. Injurati-l de tata, eu sunt tatal. Eu m-am gandit ca mama a murit sau e bolnava. In fine.
E adevarat, sunt meciuri la care aud multe injuraturi. Sunt expresii pe care in familia mea nu le-am auzit. Dar accept faptul ca lumea vorbeste asa. Mai ales la meciuri. Sunt sigura ca mare parte dintre suporteri (oricare suporteri, ai oricarei echipe din lume) nu au de obicei un astfel de limbaj. Dar participarea la un meci te face sa folosesti si cuvinte mai … nepotrivite in restul timpului
Ciocolata
Tare mult ati citit pana aici. Asa-i ca ati uitat de ciocolata? Sincera sa fiu si eu. La sfarsitul meciului, cand am vrut sa pun bateria externa inapoi in rucsac am dat cu ochii de cele 4 tablete de ciocolata. Si faptul ca scriu despre ciocolata se datoreaza faptului ca deja a mai scris cineva despre acest episod. Altfel, mi-ar fi fost teama sa nu fie interpretat gresit gestul meu.
Am luat cele 4 tablete de Kinder din buzunarul principal al rucsacului, le-am pus intr-unul mai micut si hop-top sa cobor din tribuna la timp pentru a le oferi…celor mai injurati oameni.
Un domn mi-a oferit mana pentru a ma sprijini si a putea cobori mai usor
– Aaa nu, multumesc. Ma descurc.
Si era sa vin direct in nas. 🙂
Domnii arbitri nicaieri cu exceptia unuia. Odata, imi daduse un like la o postare scrisa despre cum vad eu…arbitri din judet (arbitri preferati, arbitri nepreferati, cel mai sportiv arbitru, cel mai uman, cel mai frumos). Pe dumnealui nu il adaugasem in nicio categorie. Nu arbitrase niciun meci la care ajunsesem eu si atunci, cum puteam sa imi dau cu parerea despre un om pe care nu il vazusem niciodata?
Dupa ce imi daduse acel like, l-am intrebat pe un prieten comun:
– Mi-a dat like pentru ca se regaseste in articolul meu?
– Nu. Nu se regaseste. Pur si simplu ii cunoaste pe toti cei despre care ai scris. Si ai scris si frumos. Deci i-a placut postarea. Asa ca a dat like.
– Dar tu in ce categorie l-ai adauga?
– Face mult sport. Chiar ii place sportul. L-as adauga acolo 🙂 La cel mai sportiv arbitru.
Scot repede prima tableta de ciocolata.
– Buna ziua, ii spun eu si intind ciocolata spre dumnealui (adaugand in gand. Aaa o sa imi zica Buna pentru ca ma stie. Nu are cum sa nu ma stie. De anul trecut. De cand mi-a dat acel like)
– Buna ziua.
(Buna ziua? Cum buna ziua? Ce ii zic mai departe?)
– Uitati, am auzit ca dumneavoastra va place foarte mult sportul. Adica sa faceti sport (OMG. Imi dau seama ca nu stiu ce sa zic mai departe. Daca ma intreaba de unde stiu ca ii place sportul? Daca o sa creada ca sunt o nebuna care il urmareste pe undeva? Nu, nu il urmaresc. Pur si simplu prietenul lui mi-a zis ca ii place foarte mult sportul) Si pentru ca imi place sa fiu rautacioasa, adica sa le fac rau oamenilor care fac sport si au o dieta sanatoasa…vreau sa va ofer aceasta ciocolatica.
(Eram pierduta. Numai tampenii ziceam. Eram sigura ca imi zice. Fugi mai fata de aici. Pleaca cu ciocolata ta)
– Ah, da? Multumesc.
Si surpriza. Mai scot si celelalte 2 tablete din geanta.
– Iar acestea uitati, sunt pentru colegii dumneavoastra.
Pana la urma am oferit si a 4-a tableta de ciocolata. Si aceasta a fost…povestea cu ciocolata.
Mai tarziu aveam sa aflu ca domnul respectiv fiind intrebat de unde are ciocolata a raspuns ca…nu stie. Era o fata pe afara, a venit la el si i-a oferit ciocolata. 🙂
***
Am facut un lucru copilaresc. Poate prostesc pentru unii. Dar mi-a facut placere si l-am facut cu drag.
Intoarcerea spre oras
Invitatia domnului antrenor am refuzat-o. Dar am apreciat foarte mult faptul ca si-a oferit sprijinul. Au fost mai multe persoane care s-au oferit sa ma duca in oras si chiar m-am bucurat.
Am acceptat una dintre invitatii. A fost o zi frumoasa. O zi care a venit ca rezultat al tuturor acestor weekenduri in care merg la meciuri.
Am purtat discutii interesante, am cunoscut oameni draguti, povesti emotionante. Am descoperit ca oamenii sunt mai degraba buni decat rai. (lucru dupa care m-am ghidat intotdeauna. Chiar daca uneori viata mi-a demonstrat contrariul) M-am simtit apreciata intr-o lume a barbatilor.
Oamenii din jur au stiut sa ma aprecieze pentru eforturile de a ajunge la meciuri (pentru mine nu sunt eforturi. Sunt momente de adrenalina: Oare sunt caini pe strada? Oare am cu ce sa ajung? Oare ma intalnesc cu cine stie ce animale sau oameni dubiosi?) Dar, in acelasi timp, oamenii au reusit sa se gandeasca la mine ca la…sora lor, ca la prietena lor, sau ca la orice femeie din viata lor. Si atunci au apreciat si mai mult lucrurile pe care le fac.
E adevarat ca stiu sa ma descurc. Si daca au fost meciuri pentru care am mers 5-6 km pe jos, prin zone cu camp, prin zone nelocuite, a merge 2 km printr-un sat sau 10 km pana in Targoviste de-a lungul unor localitati precum Viisoara sau Dumbrava, sunt floare la ureche. Si stiu ca pot sa ma descurc singura. Nu am nevoie de masina cuiva. Dar, parca simpla intrebare:
Ai cu ce sa ajungi la/de la meci? Vrei sa mergi cu mine/noi cu masina? ma fac sa ma simt apreciata.
***
Am fost intrebata daca mi-ar placea sa ma ocup pe parte de foto/video de pagina de Social Media a vreunei echipe. Nu.
Imi place sa cunosc oameni diferiti, ligi diferite, locuri diferite.
Apoi mi-am zis ca singura echipa in stafful careia mi-as dori sa ma aflu a disparut demult. Acum 18 ani. Ca mi-as fi dorit sa fiu acolo, la echipa care a fost REVELATIA sezonului 2001-2002. Echipa pe care toata lumea o vedea revenind unde ii era locul, in Divizia C. Dar care, in loc sa se afle in subsolul ligii secunde, a incheiat anul pe podium.
Datoriile de 2500 de dolari au fost platite catre jucatori iar primele de promovare de 15.000 de dolari asteptau sa fie impartite in cazul promovarii. Lucru, recunosc, neverificat, ci doar citit in presa vremii.
…
Apoi, intr-o zi, am realizat cat de corecta este zicala aceea: Nimeni nu e imparat in tara lui.