Once upon a time…

Once upon a time… în urmă cu mulți ani, pe vremea când nu toate obiectele, lucrurile și mărfurile erau la îndemâna tuturor în magazine sau mall-uri, oamenii obișnuiau să meargă la târguri și bâlciuri pentru a-și procura pentru casă tot ce aveau nevoie. Un astfel de exemplu avea să fie bâlciul de Sfântul Dumitru, organizat în zona Fienului, cel de la care locuitorii se aprovizionau la început cu legume pentru iarnă, pentru murături, dar și cu produse lactate de tipul brânzei de burduf, urdă sau carne precum pastrama.

Amintiri din copilărie

Acest bâlci este în memoria mea încă de când eram foarte mică, atât de mică încât nu reușeam să ajung singură în zona de organizare, aflată la vreo 2 kilometri. Însă de fiecare dată, de Sfântul Dumitru, unchiul și mătușa mea veneau acasă la mama și la bunica pentru a petrece în familie — era, de altfel, și ziua de naștere a unchiului meu. Înainte de a ne așeza la masa de prânz, prima oprire era cu siguranță la bâlci, pentru că de acolo cumpăram produsele proaspete și bune necesare mesei de sărbătoare din acea zi.

Și pentru că în copilărie nu am avut vecini în zona în care am locuit, m-am obișnuit să fiu mult mai aproape de persoanele în vârstă decât de cele de o vârstă cu mine. Așa că ajunsesem să cunosc tot felul de oameni în vârstă, rude de-ale lor sau copii plecați prin alte părți pe care nu-i vedeam decât o dată pe an. Iar acel moment era chiar bâlciul de Sfântul Dumitru, atunci când întreaga comunitate risipită se strângea la un loc pentru cel mai important eveniment din an.

Odată ce am mai crescut și am ajuns în clasele V-VIII, pentru că drumul spre bâlci trecea chiar pe lângă școala generală, clase întregi plecau după-amiezile de la școală, mergând drept spre bâlci. Da, poate pierdeam niște noțiuni, niște informații sau lecții de la clasă. Dar pentru noi, poate nu era mai importantă distracția în sine decât școala, ci era mai important ce reprezenta bâlciul — acea efervescență și libertate — decât orele repetitive de zi cu zi, petrecute în bancă.

Îmi amintesc că uneori ploua atât de puternic și era un frig de nu-ți venea nici măcar să ieși afară să duci gunoiul. Cu toate acestea, vedeam oamenii întorcându-se de la bâlci pe jos, cu cizmele de cauciuc murdare de noroi până sus. Poate că puteau cumpăra produsele și din altă parte, dar pentru bâlciul de Sfântul Dumitru toți simțeam că merită să faci acel efort.

Focul lui Sumedru

Dar cea mai dragă amintire rămâne focul organizat la ieșirea din oraș, chiar în zona unde locuia cea mai bună prietenă a mea, Iulia. Mergeam cu ea la Focul de Sumedru și priveam cum toată lumea sărea peste flăcări. E adevărat, nimeni nu-și lua măsuri de protecție și nimeni nu se gândea ce s-ar întâmpla dacă s-ar împiedica sau nu ar sări suficient de sus. Plecam toți de la ideea că, dacă sari peste foc și îți pui o dorință, ea se va împlini, iar toate lucrurile rele din viața ta și a familiei tale se vor șterge. Iar pentru noi, cei care nu aveam încă „vârsta potrivită” pentru griji mari, această credință era cel mai frumos și util lucru din lume.

Dacă m-am dus într-un an în mod deosebit să cumpăr ceva? Niciodată. Dar întotdeauna m-am dus spunându-mi în gând: Oare de data asta cu cine o să mă întâlnesc? Pe care om pe care nu l-am mai văzut de mulți, mulți ani o să-l văd, o să ne bucurăm, ne vom îmbrățișa și ne vom pupa? Și da, au fost câțiva oameni pe care chiar nu-i mai văzusem de mult și întotdeauna este o plăcere imensă să-i revăd și să ne întâlnim în bâlci.

O tradiție cu rădăcini adânci

Documentele istorice ne arată că tradiția acestor târguri la Fieni este adânc înrădăcinată, fiind legată încă din secolul al XVIII-lea de hramurile bisericilor, cel mai vechi și mai important fiind cel de Sfântul Dumitru (menționat documentar încă din 1804). De-a lungul vremii, locul de desfășurare s-a mutat din aproape în aproape — de la moșia generalului Costescu și hanul lui Dobrogeanu, spre șoseaua „Podul de Lemn”, luncile de lângă ferma Runcu, până pe Valea Ialomicioarei. Peste tot, însă, spiritul târgului a rămas același: un magnet pentru oameni de pretutindeni.

Anii au trecut an după an și chiar dacă astăzi găsim tot ce ne dorim în piețe, supermarketuri sau mall-uri, în această zonă tradiția a rămas în continuare de a organiza bâlciul de Sfântul Dumitru, mutat în prezent de mai mulți zeci de ani pe Valea Ialomicioarei, la intrare în satul Costești.

Ferma Costești – locul cu farmec de altădată

Un detaliu extrem de frumos al ultimilor ani este faptul că proprietarii fostei Ferme Costești au ales să își deschidă porțile în această perioadă, asigurând locul de parcare pentru mii de vizitatori care vin la târg. Zona este de o frumusețe aparte, având clădiri cu o arhitectură superbă care, deși se află într-o stare serioasă de degradare, păstrează un farmec de necontestat. Pentru mine, acesta a devenit locul preferat pentru poze — un fundal încărcat de nostalgie și istorie.

Și, bineînțeles, nu pot să nu-mi amintesc că în ultimii ani, pur și simplu, vremea a fost de fiecare dată extraordinară. Poate că vine înghețul înainte cu câteva zile sau poate plouă torențial, dar cineva are grijă ca exact în perioada târgului soarele să strălucească, temperaturile să fie plăcute, cerul senin, iar pădurea de fag de la sfârșit de octombrie să aibă cele mai spectaculoase culori. Un adevărat tablou de vis.

Pentru că, la urma urmei, bâlciul nu este doar un simplu târg. Bâlciul este acasă. Bâlciul ne oferă acea inconfundabilă apropiere și apartenență la acest loc.