Pe dulapul de lângă pat, între două bucăți de geam, stă o bucățică dreptunghiulară de carton cu un șnur. Valoarea ei în bani e de un leu, poate doi. Dar pentru mine este neprețuită. Și o vreme am crezut, cu toată seriozitatea, că am furat-o.

Mulți dintre noi colecționăm diverse obiecte. Căni, magneți de frigider, bilete de autobuz, de tren, de meci… Obiecte care, peste ani, când le privești, îți aduc înapoi nu doar locul, ci și starea aia din ziua respectivă. Iar legitimația aceasta este una specială. Într-o zi o să am și un autograf pe ea. Al omului pentru care fusese, de fapt, toată ziua aia.

***

Am primit-o știind clar că la final trebuie s-o returnez. Și pe tot parcursul evenimentului – care a durat aproape patru ore – m-am tot gândit: ce aș putea păstra ca să-mi amintesc pentru totdeauna de ziua asta? Absolut nimic nu găseam. Spre sfârșit mi-a venit ideea cu autograful. Ar fi fost perfect. O foaie, un șervețel, orice. L-aș fi putut presa după aceea într-o carte, ca pe o floare. Suna atât de frumos în capul meu.

Dar… de unde foaie? De unde șervețel? Parcă o auzeam pe mama cum îmi tot spune: „Să ai mereu un pachet de șervețele în geantă!” Și eu niciodată n-am. Pentru că mereu am impresia că „n-am nevoie”. Deși ea insistă că la unele lucruri nu există „n-am nevoie”.

Așa că m-am trezit în fața situației. M-am gândit, m-am răzgândit, am căutat soluții… și n-am găsit. Am plecat spre ieșire un pic dezamăgită. Și atunci, în buzunarul gecii, am simțit bucățica de carton. Am știut imediat că se numește furt. Am știut și că omul pentru care venisem n-ar fi fost de acord cu gestul meu.

Din doi pași am ajuns la poartă.

— Legitimația. Să nu uitați de ea, mi-a zis o doamnă.

— Sigur. Am lăsat-o deja.

Am ieșit pe poartă cu inima cât un purice. Fără să privesc înapoi.

Nimeni n-a sunat să întrebe de ea.

***

După vreo zece zile, însă, omul zilei m-a rugat să-l pun în legătură cu cineva din organizare, pentru niște lucruri rămase nerezolvate. Atunci am simțit că se rupe cerul. Am început să număr secundele până când avea să afle. Îmi imaginam deja conversația:

„Sigur, rezolvăm de îndată ce Ana returnează legitimația.”

„Ana? A plecat cu legitimația?”

I-am povestit mamei. A panicat și ea.

— Ți-am zis că trebuia să le scrii de a doua zi, să spui că n-ai realizat…

— Mama, dar eu am realizat. Am luat-o intenționat.

***

I-am scris totuși organizatoarei încercând să îi explic. „Din greșeală”, „îmi cer scuze”, „am realizat ulterior”, „sper să nu credeți că am făcut-o intenționat”, o returnez cu prima ocazie… tot arsenalul.

Răspunsul a venit repede: nu e absolut nicio problemă, o pot păstra.

Am mulțumit. Și i-am spus că acea bucățică de carton va rămâne dovada unei zile extraordinare.

Acum mai am un singur lucru de făcut: să obțin și autograful pe ea. 

• amintiri
• autograf
• poveste de viata
• storytelling