O sambata la Brezoaele
Are o forta de iubire incredibila. Iubeste oameni pe care nu ii cunoaste si pe care face ea cumva si ajunge sa ii cunoasca. Pentru cineva a mers pe jos mult, nu stiu cat, kilometri intregi. Inclusiv la mine a venit de ziua mea atunci cand am invitat-o. – erau cuvinte scrise de prietena mea, Andreea, in urma cu 13 ani.
La ce se referea Andreea? La faptul ca este nascuta intr-o perioada magica. Cea mai magica. Dar atunci cand esti nascut intr-o astfel de perioada, exista mari sanse ca unele persoane sa te refuze atunci cand le inviti la o petrecere. Andreea a venit in familia ei pe 25 decembrie. In prima zi de Craciun. Dar era prietena mea si daca m-ar fi invitat in fiecare an la ea, as gasit in fiecare an o solutie sa ii fiu alaturi. Chiar daca prietenia noastra nu a ramas peste ani.
Apoi se referea ca pot ajunge sa iubesc oameni de la televizor (si nu se referea la Dorian Popa), scriitori ori politicieni.
Iar cu mersul pe jos kilometri intregi…ei bine despre asta este postarea. Despre prima mea relatie. De cand eram in liceu. Despre Ionut.
Credeam ca sunt singura persoana care nu are pe cineva aproape. Nu eram foarte frumoasa si eram si dificila, vorbeam mult, imi placea barfa. Erau multe lucruri.
Apoi, la inceputul clasei a XI-a, impreuna cu 2 colege am fost inscrisa la un curs/intalnire care se organiza la Targoviste. Centrul de Excelenta pentru copiii olimpici la Limba si Literatura Romana se numea. Total neplacut ca sa fiu sincera. Aveam putine mijloace de transport, era toamna tarziu deci era frig si in loc sa ma joc pe calculator sau sa stau la caldura, mergeam sa stau 4 ore intr-unul din cele mai bune licee din judet alaturi de alti elevi, in timp ceun profesor ne vorbea despre Caragiale si personajele lui sau cine stie despre ce altceva. Iar acolo l-am cunoscut pe Ionut.
Ionut era din Brezoaele. Si este omul care m-a mintit cel mai mult. Ca mama lui il bate pe tatal lui cu tigaia. Ca bunicii lui l-au iubit de mic si au strans ban cu ban si i-au construit si daruit o casa cu 13 camere, 1 bucatarie si 2 bai. Ca plateste curentul iarna nu stiu cate zeci de milioane pentru ca are curtea plina cu instalatii de Craciun. Ca are masina bleumarin pe care o tine la un localnic in curte.
Nu avea nimic din toate aceste lucruri. Si, atat de convingator era incat, inclusiv bunica mea, care putea sa prinda imediat un mincinos, a ajuns sa il creada. Dupa ce la inceput a fost sceptica.
Cum am ajuns la Brezoaele?
M-am trezit de dimineata in jurul orei 6.30. Pana s-a incarcat telefonul am aranjat prin casa si am udat florile. Apoi, la 6.55, am iesit pe usa pentru a ajunge la autobuzul de 8.15. Biletul a fost cumparat pana la Tartasesti. Caci de acolo porneste drumul spre Brezoaele. Au trecut 17 ani de cand am parcurs prima si ultima oara acel drum. Si au fost cateva diferente.
Cand eram mica…
Acum 17 ani telefoanele nu se conectau la internet.
Acum 17 ani nu conta unde trebuie sa ajung pentru a face o surpriza unui om important. Auzisem odata la el ca atunci cand merge acasa ia autobuzul pana la Tartasesti. Apoi merge cu bicicleta 45 de minute si ajunge acasa. M-am gandit ca 45 de minute cu bicicleta inseamna 45 de minute de mers pe jos.
Acum 17 ani nu vazusem niciodata un avion PE BUNE. Vedeam dunga alba care ramane in urma lui. Asa cum le vedeam acasa. Aici, avioanele erau mari. Si nu lasau dungi pe cer. CAT DE APROAPE DE PAMANT ZBOARA! mi-am zis cand eram adolescenta.
Acum 17 ani, cand am urcat in autobuzul ce pleca la ora 12 din Fieni habar n-aveam cat voi avea mult de mers pana voi ajunge la Ionut. Si nici ca ar trebui sa imi cumpar o sticla cu apa. N-am stiut nici ca el nu se va bucura de surpriza. Caci eu stiam ca se ocupa de vila lui. El, de fapt, se ocupa de vila altora. Sa o construiasca.
Cand am urcat in autobuz si i-am spus soferului ca merg la Tartasesti s-a mirat.
– Unde mai exact la Tartasesti?
– Pai nu stiu. La drumul spre Brezoaele. Stiti drumul spre Brezoaele?
Nu il stia. Dar a spus ca va opri in Tartasesti si se va interesa.
– 7 lei costa, mi-a zis. Si, 17 ani mai tarziu tin inca minte tariful biletului.
Aveam emotii. Dar nu credeam ca ceva ar putea merge prost. In principiu nici nu a mers.
2 ore mai tarziu soferul mi-a indicat un drum spre dreapta. Am coborat si am mers. Era luna august, ora 14 si o caldura infioratoare. Dupa primii pasi mi-am dat seama ca o sa imi fie sete. Dar sigur aveam sa ajung in Brezoaele curand. Puteam sa beau la Ionut apa.
Dupa 5 minute drumul asfaltat s-a terminat. Si a fost inlocuit de un drum de tara, din pamant. Masini treceau rar. Dar atunci cand treceau ridicau nori de pamant in urma lor. Apoi o placuta a indicat faptul ca parasesc comuna. Am mers mai departe. Case nu se zareau nicaieri oricat de departe priveam. Iar daca priveam inapoi usor usor au disparut si acelea. Pe camp cresteau cartofi, varza si floarea soarelui.
Un sofer dintr-o masina a intrebat daca vreau sa urc. Am raspuns ca nu. Iar odata ce a pornit mai departe m-am intrebat cat de rau putea sa fie? Au mai trecut 2 masini dar nimeni nu a mai oprit. Apoi o caruta.
– Nu va suparati, drumul acesta duce spre Trestieni?
– Trestieni?
– Sau Brezoaele.
– Da, da. Pe aici ajungeti si la Brezoaia si la Brezoaele.
Pe acolo ajungeam? Dar de unde era Ionut? De ce erau 2 sate cu nume asemanatoare? Doamna din caruta m-a intrebat daca vreau sa merg cu ei pana la intrarea in sat. Si am mers. Tot drumul mi-a spus cat de uimitor este ceea ce fac. Ca nimeni nu ar avea curaj sa vina singur pe un drum pe care nu il stie. Mai ales ca sunt fata.
Dar mie nu imi era frica. Pentru mine toti oamenii erau buni. Si cred ca unul dintre lucrurile care au ramas la fel pana in ziua de astazi este acesta. Inca sunt de parere ca toti oamenii sunt buni. Am fost si eu dezamagita, am suferit mult, de multe ori. Dar oamenii nu mi se par rai.
Cand am ajuns la Brezoaele abia puteam sa mai vorbesc. Atat de sete imi era. Si abia asteptam sa cumpar o sticla de apa din sat. Am intrebat pe cineva cum ajung la Trestieni si mi-a aratat drumul din stanga.
– Dar cu ce ajungeti la Trestieni?
– Aaa doamna ma duc pe jos. Imi place sa merg pe jos.
– Sunt 15 km pana la Trestieni. Cum sa mergeti pe jos?
Nu imi faceam griji. Ionut era propriu zis din Brezoaia sau Brezoaele. Deci parintii locuiau acolo. Bunicii in schimb erau din Trestieni. Deci, in cel mai rau caz cei 15 km ii parcurgeam cu…mama lui pe bicicleta. Adica ea pedala si eu stateam pe portbagaj. Asa planuiam. Dar intai sa gasesc apa si pe mama lui. Familia Petre din Brezoaele. Simplu. E sat…toata lumea stie pe toata lumea.
2 magazine. Ambele inchise. Singura persoana pe care o vad in sat este o doamna trecuta de 80 de ani. Strange hainele de pe sarma.
– Saru mana. Nu va suparati doamna. Un magazin de unde sa iau o sticla de apa gasesc?
– La ora asta? (Era ora 15. Cum adica la ora asta)
– Pai la cat se inchid magazinele?
– La 8. Dar intre orele 12 si 18 sunt inchise. Toti oamenii sunt pe camp la munca. Nu are sens sa tina lumea magazinul deschis. Oricum nu are cine sa vina sa cumpere. Dar iti dau eu o cana cu apa. Doamna a scos o galeata cu apa din fantana si a intins-o spre mine. Acasa eram invatata sa nu beau dupa alti oameni. Dar nu mai conta.
– Puteti sa imi spuneti unde sta familia Petre?
– Familia Petre? Nu stiu nicio familie Petre.
– Petre Nicoleta. De la dvs din sat.
– Poate sta in alta parte. Poate e venita de undeva. Noi nu avem in sat familia Petre. Nu stiu pe nimeni.
Si acela a fost singurul moment in care mi-am dat seama ca nu sunt pe drumul cel bun. La propriu. Sau la figurat. Ca nu am niciun plan de rezerva. Ca nu ma pot intoarce spre casa. Mi-ar lua 2 ore. Dar ca nu pot nici sa merg inainte.
– La Trestieni cum se ajunge?
– Trestieni e departe. Nu se ajunge pe jos. Nici macar nu e in Dambovita. E in Giurgiu.
– Eh lasati. Eu ajung. Multumesc mult. O zi buna
Am plecat si am inceput sa plang. Pentru ca si casele din Brezoaele s-au terminat si aveam in fata ochilor un alt drum de pamant si camp in stanga si dreapta. Dar pe aici nu treceau nici masini, nici carute, nici biciclisti. Dupa o vreme am privit in urma. Se apropia o basculanta. Masina a oprit. Soferul m-a intrebat daca ma poate duce undeva si i-am spus ca nu. A plecat mai departe iar eu … am inceput sa alerg dupa masina si sa fac semne disperate cu mainile. A oprit si mi-a deschis usa. Eram mica si mi-a fost destul de dificil sa urc cele 2 trepte pentru a ajunge in masina. Soferul il avea langa el pe copil. Mi-a spus ca are 2 ani.
Asa am ajuns in Trestieni.
***
Octombrie, 2022
Am uitat sa cobor. Soferul autobuzului striga
– Domnisoara care coboara la Tartasesti!
– Ah, da. Eu!
– Unde va las?
– Aici. De fapt opriti unde puteti dvs.
A oprit. Trecusem de drumul spre Brezoaele. M-am intors si am pornit pe drum. Drumul de pamant nu mai exista. Este astfaltat tot. Nici macar nu a parut la fel de lung. In 45 de minute am ajuns la stadionul din localitate. Fara vreo sticla cu apa la mine. Fara mancare in geanta. Uneori pur si simplu nu invat din greseli. Am ajuns in 40 de minute chiar daca la un moment dat m-am si abatut de la drum. Asa, ca sa pozez niste varza.
In cele 40 de minute nu am intalnit absolut niciun om parcurgand acest drum pe jos. 2 batrani pe bicicleta, destul de multe masini care, aveam sa aflu, se indreptau spre targul saptamanal. Mi-a adus aminte de targul de la noi. Si m-am intrebat daca nu cumva parintii lui Ionut sunt undeva acolo.
O doamna, cersea intr-un colt. Cineva i-a intins 1 leu. A fost atat de recunoscatoare. Pentru 1 leu cea care i-a oferit, a primit urari de sanatate, fericire si bunul Dumnezeu sa o aiba in paza. Pe ea si pe familia ei. Eu nu am intins niciun ban.
M-am oprit sa privesc cateva tarabe cu zarzavaturi, apoi pe o doamna care vindea tuciuri si forme de prajituri din acelasi material
– Curaj, avem marfa buna, de calitate!
– Ah, ma uit. Am venit din Bucuresti pentru meci. Si daca tot e targul am zis sa ma si uit
– Foarte bine, foarte bine.
– O zi buna si vanzare cat mai multa!
Doamna a ramas surprinsa ca cineva ii face urari.
M-am uitat pentru 1 minut prin gard la meci. Apoi am vrut sa ajung la tribuna. Dar n-am vazut poarta. Si am ajuns la biserica. O biserica aflata in urmatoarea curte. Apoi am reusit sa ajung si la tribuna. Frumoasa tribuna. Curat. Teren frumos. Mi-a placut mult. Suporterii erau 3. Un domn in varsta in randul 2 si 2 copii pe ultimul rand. Care parea ca prefera sa joace fotbal pe telefon decat sa se uite la echipele de juniori.
5 minute mai tarziu il intreb pe domnul repectiv cat este scorul. Imi spune ca abia a venit si el. Ca nu stie.
– Mai copii voi stiti cat e scorul? intreaba dansul.
– Cat e scorul pentru cine? Pentru aia galbeni sau aia verzi?
Ne-a apucat rasul si am rostit in cor:
– Pentru oricare!
– Pai pentru aia galbeni e 2-0. Si pentru aia verzi…
– Pentru aia verzi presupun ca e 0-2, nu-i asa?
Copiii n-au inteles de unde am dedus eu ca e 0-2 🙂 Dar oricum toti 4 am inceput sa radem. Apoi am sperat ca ma poate lamuri altcineva.
– Domnul arbitru? strig eu. Domnul arbitru, nu va suparati. Cat este scorul?
– 3-1!
Aveam sa aflu putin mai tarziu ca nu era niciun 3-1. Era 1-3. Pfiuuu.
La pauza m-am dus sa caut un magazin. Si am si gasit. Am cumparat suc si guma.
– Sunteti de aici, din sat?
– Da.
– Stiti cumva unde sta familia Petre? Am fost o singura data, acum 17 ani dar nu imi mai amintesc.
– Petre? Nu, nu stiu. Petre si mai cum?
– Petre Nicolae. Hmm Nicu. Nu, parca nu Nicolae. In fine, pe ea o cheama sigur Petre Nicoleta. Dar pe el nu stiu.
– Nu. Nu imi vine nicio familie Petre in minte. E din Brezoaia sau din Brezoaele?
– Ah, nu stiu. Si au 2 copii. Ionut si Gabi. Au 30 si ceva de ani. Sunt rude cu preotul de la Slobozia Moara. Il stiti pe preot?
– Nu, din pacate nu. Auzi nevasta, ia vino sa te intreb ceva.
– Am auzit, am auzit, repeta femeia care se apropia. Nu stiu cine poate sa fie. Auzi mai nea (nu stiu care) tu stii la noi pe familia Petre?
– Am auzit si eu discutia. Nu stiu pe nimeni.
– Ah, nicio problema. Eu oricum venisem la meci. O zi buna. Si cand sa ma indepartez de magazin imi amintesc. Revin la oameni si adaug. Auziti…satul Camarasu. De acolo e!
– Aaaa da, poate din Camarasu sa fie. Tot ce e posibil. Dar sunt 2 km pana acolo.
Am facut cativa pasi in directia opusa stadionului. Apoi mi-am zis ca-i drept, mi-ar placea sa merg sa salut. Sa ma interesez. Dar pana parcurg eu 4 km, dus-intors, raman si fara baterie, incepe si meciul seniorilor.
M-am intors si am trecut din nou pe langa doamna care cersea. Se ruga de oameni sa ii dea un ban ca sa isi ia si ea medicamentele. Mi-am amintit ce ii urase doamnei de mai devreme, mi-am zis ca nu o sa saracesc daca ii da 1 leu, ca daca vrea sa isi ia pastile sau mancare e treaba ei, daca ii da pe bautura sau tigari, e tot treaba ei. Si am scos din buzunar 1 leu. Apoi tot eu mi-am zis in gand. 1 leu? Serios? Am mai scos inca 2 si i-am oferit.
Mi-a urat sa fiu iubita. Sa fiu fericita. Si Dumnezeu sa ma aiba in paza Lui pe mine si familia mea. M-a emotionat mai mult decat atunci cand o auzisem vorbindu-i altcuiva. As fi vrut asa, sa o imbratisez.
Cei 3 din tribuna plecasera. Iar meciul s-a termina 1-8.
Care e fotbalistul Xulescu?
Povestind unui prieten ca sunt la acest meci, el imi spune:
– O sa il vezi si pe XY (nume prenume), o sa joace cu siguranta. O sa iti placa. (Deci e ori foarte frumos, ori injura mult, ori are fite. Uneori las impresia ca asa este un om care intra in categoria GENUL MEU)
Mi-am zis in gand: XY? Cine e XY? Nu putea sa fie decat unul dintre cei de la echipa adversa, echipa clasata sezonul trecut pe locul 1.
– Cu ce numar joaca XY?
– Nu mai stiu, cu 10 parca!
Si uite asa, cand au aparut oaspetii am incercat sa descopar care e XY.
- Unul dintre ei avea un tupeu incredibil. Se vedea ca este, asa cum ii numesc eu, FOTBALIST COMBINATOR. Ba chiar mi-a spus BUNA. M-am uitat la el ciudat si am zis … BUNA?!?!? nestiind daca sa adresez acest cuvant ca intrebare, mirare sau ironic. POATE E EL XY mi-am zis. Apoi a tot fost strigat pe alt nume de familie. Deci NU.
- A urmat unul cu par putin. Poate el? Dar daca XY nu ar avea par mi s-ar fi transmis: XY, e unul fara par. Deci NU.
- Il vad pe unul diferit. Pe asta il strigau dupa porecla. Dar avea cu totul alt numar.
- Il vad si pe cel cu nr 10. Ah, deci el. Serios? Mda, nu stiu ce sa zic. E un fotbalist. Nimic impresionant. De ce ar trebui sa ma uit la el?
- Si, la un moment dat il vad. Il stiam de undeva. Cu un numar din asta mic: 4, 5, ceva de genul. Da da. De cand a jucat echipa in Cupa Romaniei cu Strajerii le-am mai urmarit eu activitatea. Oare de acolo il stiu? De pe Facebook? Sau poate a jucat la o echipa mai mare? Aoleu si era si fotbalist din ala care vorbea si striga. Am inteles. EL E XY. Nu e genul meu dar poate trece drept asa ceva. Si fiteeee. Pfiu! Apoi in repriza a doua aud ca antrenorul il striga pe nume. NU. NICI EL NU ERA XY! Dar mi-am amintit ca il stiam dupa nume.
E adevarat ca puteam sa intreb inainte de meci, sau in pauza care este XY. Caci toata pauza si in timpul incalzirii oamenii au stat la 1 m distanta de mine. Antrenorul, doctorul, maseurul, toata lumea. Dar…de ce sa nu o iau eu pe ghicite?
Dupa meci am aflat si eu ca da, XY a jucat. Dar nu cu 10.
– Nu cu 10? Dar cu cat?
– Cu 92! Capitanul echipei.
– Care echipa?
– Gazdele?
– Gazdele? Pai eu m-am uitat la oaspeti.
– Da, XY e deosebit. Atat de cuminte, cu atat de mult bun simt, echipa asta e viata lui.
– Aaaa, ce dragut. Si eu nici macar nu m-am uitat cu atentie. Dar lasa ca vine in weekend la Fieni. (Omul e insurat si are si copil, sa nu se inteleaga gresit.)
Si asa am petrecut eu weekendul 🙂
