Despre copiii rai
Saptamana trecuta am cunoscut-o pe domnisoara Ema. Si in urma celor 15 minute petrecute cu ea am ramas cu ceva impresii. Despre mine, despre lume, despre copii.
Programatori?
Despre mine se stie ca imi plac programatorii. Totusi „programator” este un termen destul de relativ. Imi plac, in general, persoanele foarte destepte care, in acelasi timp sunt tacute, interiorizate, sensibile, carora nu le place cearta si drama. Si, intamplator am gasit cativa programatori care sa bifeze aceste lucruri. Dar, daca vreo persoana apropiata voia sa ma adauge intr-o categorie, eu eram „persoana careia ii plac programatorii”.
Saptamana trecuta am descoperit o alta parte a mea. Un alt lucru cunoscut despre mine este ca nu imi plac copiii. Poate e pacat, poate e urat, poate „asa ceva nu se zice”, poate „nu mai spune ca nu iti plac copiii, pentru ca il superi pe Dumnezeu”. Cumva si faptul ca pana la 33 de ani nu am un copil cam vine sa intareasca faptul ca nu imi plac. E o optiune personala. Am motivele mele si nu stiu daca „Nu iti plac pana cand o sa ai. Atunci cand o sa ai iti vei schimba parerea”. Scuze, dar chiar nu am nevoie sa fiu contrazisa de viata.
Ce am realizat insa, saptamana trecuta, a fost ca dincolo de „programatori”, de oamenii foarte destepti, de tipii de 1.75 si 60 kg, de cei care scot 5 cuvinte/ora, mai exista un lucru care ma emotioneaza si pe care il caut la o persoana de sex opus. Iubirea pentru copiii de sex feminin.
Florin era pentru mine un tip ok. In sensul ca avea si multe plusuri si cateva minusuri. Dar minusurile puteam sa le vad si ca plusuri fara mare efort. Arata ok, era smecher, putea intra in categoria de „periculos” fara sa fie periculos. Putea sa poarte o conversatie fara probleme cu orice om. Prost, destept, strain, urat, oricum era. Apoi avea calitati pe care nu le caut neaparat insa datorita lui am inceput sa le apreciez: ii placea sa se afiseze, sa isi arate sentimentele pentru cei din jur de fata cu toata lumea, sa vorbeasca si sa fie prieten cu toata lumea, sa se ingrijeasca, sa … fie impotriva curentului (uneori la propriu).
Revenind la Ema…
Saptamana trecuta l-am vazut cu micuta Ema. Ema o fetita dulce foc care se urca pe el, care il tragea de haine, care se juca cu el, care se pitea de el, care voia sa il gadile si sa ii capteze atentia. Iar el intra in jocurile ei. Si…au fost perfecti. Au fost 15 minute magice pentru mine. Iar Ema e … febletea mea acum.
Apoi am aflat despre faptul ca Ema este…dificila. Nu este cel mai cuminte copil. Iar parintii isi faceau griji despre cum o sa fie parcursul ei la scoala. Dupa alte cateva zile am aflat ca, de fapt, Ema este un copil RAU.
Asa ca o sa povestesc despre mine ca o … lunga paranteza.
Copilul Ana…
- Cand eram mica aveam unul dintre primele magazine din oras. Se afla exact langa casa. Mai exact intre casa mea si a bunicii mele. Iar in curte aveam o groapa cu nisip adus de familie pentru a ma juca alaturi de vecinele mele. Cand ma enervam (desi cred ca o faceam si fara motiv), luam nisip in pumni sau in mici vase si il aruncam pe oamenii din magazin (fie pe haine fie in cap si fugeam).
- Urlam toata ziua. Urlam de-a binelea. Nu imi facea nimeni nimic. Dar eu urlam. Asa ma simteam eu bine.
- Obisnuiam sa caut ciulini in curte si sa ii arunc pe clienti.
- In serile de vara ma piteam langa zid iar cand trecea mai multa lume pe strada (drumul spre fabricile din oras treceau prin dreptul portii) urlam. Iar. Cat sa ii sperii pe oameni.
- Tanti Violeta era o doamna destul de batrana care o ajuta pe bunica mea la diferite treburi. Daca ma enerva, o izbeam cu picioarele mele in picioarele ei. Si poate ne gandim ca nu te poate lovi foarte tare un copil de 5 ani. Poate asa se gandeau si ai mei pana i-am spartun varice iar sangele a inceput sa tasneasca.
- Atunci cand intr-una din zile mama si-a trimis o colega sa ma ia de la scoala, in plina strada, la ora de varf, m-am smuls din mana doamnei respective si am amenintat ca eu ma arunc in fata masinilor. Doamna respectiva alerga sa ma prinda, iar eu alergam la randu-mi strigand cat puteam de tare „Nu ma mai alerga! Ma arunc in fata masinii daca ma mai alergi!”
- Bunica mea (biologic era strabunica insa eu ii spuneam „bunica”) nu era nici pe departe incantata de femeile care fumau. Am obligat-o sa fumeze. Si am obligat-o pana chiar a fumat
- Muscam. Si scoteam limba. Pare greu de crezut, chiar ciudat. Dar aceste proaste obiceiuri le am si acum.
Si cu siguranta mai sunt cel putin inca 8 lucruri pe care le faceam. Si care nu erau cele mai normale.
Copiii rai…
Nu. Copiii rai nu exista. Ema nu e rea. Eu nu am fost rea. Nici macar nu stiu daca ceea ce oamenii numesc „copii rai” sunt de fapt „copii rasfatati”. Cred ca, de fapt, copiii rai sunt cei care sunt altfel fata de cei cuminti.
Povesteam intr-o zi ca mi-ar placea sa ies cu Ema in parc. Sau sa ne plimbam ca fetele, sa mancam inghetata, sa ne jucam. 🙂
Vaaaai nu stii ce zici! Toata lumea stie ca Ema e copil rau.
Nu am fost pe faza dar cu siguranta data viitoare ii voi spune persoanei in cauza (care nici macar nu ii este ruda Emei) faptul ca, specialistii in …parenting sunt de parere ca nu exista copii rai. Cred ca m-as putea intelege chiar bine cu ea. Am avea lucruri in comun si as putea sa ii impartasesc din „amintirile mele din copilarie”.
Da, am fost repet, un copil „rau”. Dar asta nu inseamna nimic. Nu mi-am batut educatorul, invatatorul sau profesorii. Iar astazi, majoritatea persoanelor care ma cunosc ma descriu ca fiind mai degraba „cuminte” si „timida” decat oricum altfel.
Ca bonus…am facut parte din cea mai „rea” clasa din scoala.
Nu stiu daca bataile aplicate continuu de diriginte ne-a „inrait”. Poate nici n-a contribuit acest lucru odios – bataia cu toate betele existente si posibile. Poate nici faptul ca omul acela era PREOT la acea vreme nu a facut sa fim rai. Poate „raul” era in noi inainte de a ne smulge el parul din cap si a ne bate pana ….nu mai apucam sa ajungem la toaleta dar cert este ca…
Am avut colegi care au udat buretele cu urina inainte de a-l oferi profesorului sa stearga tabla.
Am avut colegi care au scuipat profesori.
Am avut colegi care le-au zis profesorilor „Doamna profesoara, dumneavoastra sunteti proasta?” ori „E adevarat ca la petreceri beti pana picati sub masa?”
Si culmea, nici pe ei nu ii consider rai. Au fost niste colegi care asa gandeau atunci. Unii astazi se rusineaza de aceste lucruri, altii se amuza. Fiecare cu mintea si gandirea lui. Dar totusi cert este ca NICIUNUL nu ar fi de acord cu propriul copil in cazul in care acesta ar decide sa aiba un astfel de comportament la adresa profesorului lor.
Viata, intamplarile si experientele ne-au facut sa fim cine suntem astazi. Sa stim sa respectam oamenii din jurul nostru. Sa ii intelegem. Sa ne punem in locul lor.
Si nici eu, cu cele 8 lucruri pe care le-am mentionat, nici ei cu lucrurile facute profesorilor nu am fost rai. Pentru ca nu exista copii rai 🙂
