Suntem în Luna Femeii. Luna în care toate suntem feminine. Toate suntem alintate. Toate suntem apreciate și îmbrățișate. Poate mai mult decât de obicei. Luna în care primim flori și aprecieri. Luna în care ne cumpărăm noi flori și ne răsfățăm mai mult. Luna în care … ieșim ca fetele. Și ne simțim iubite. Mai mult decât în alte luni.
Și uite-așa m-am trezit să dau eu cu nuca-n perete. Sau poate cu…mingea? Ce mi-a adus fotbalul?
POPULARITATEA. Mă bucur de o popularitate cum nu am crezut vreodată că o să am. O popularitate pe care mi-am dorit-o în școală sau liceu.
Popularitatea din fotbal nu a venit odată cu o siluetă de invidiat. Nici cu genele false sau buzele voluptoase. Nici cu o vestimentație fistichie purtată pe la meciuri. Deși unii ar spune că a merge în colanți este vestimentație fistichie. Popularitatea mea a venit odată cu munca. Timp de 1 an și 2 luni, cât am mers la meciuri, nu m-a remarcat nimeni. Nici măcar nu m-a întrebat lumea cum am aterizat acolo. Nu mi-a dat nimeni bună ziua. Dar atunci când a fost clar că este o pasiune au venit și rezultatele.
AM REDEVENIT EU. Așa cum mă vedeți azi. Sau bine, nu chiar azi. Sâmbăta trecută, de exemplu. Ana pozitiva, vesela, plina de viață. Ana cu suflet mare. Ana finuță și in același timp „din topor” – atunci când am împins oamenii pe la stadion. Ana care încearcă să găsească cel mai bun cadru pentru o poză. Ana care se urcă pe gard. Ana care o ia la drum prin crengi uscațe și ierburi. Ana care râde atât de mult încât te molipsește. O vezi râzând și te apucă și pe tine râsul deși nu ai habar care e motivul.
AM AJUNS LA LIGA2. Acest gen de împlinire a venit ca urmare a unei dorințe. Mi-am dorit să fac poze la meciuri de Liga2. La oricare. Meciul primei ocupante. Sau a ultimei. Nu conta. Doar să știu că sunt acolo și fac asta. Pentru că auzisem că la Liga2 se ajunge foarte greu. Am ajuns și…a fost CEA MAI MARE REALIZARE A MEA DIN ULTIMII 3 ANI. Că a fost meci amical? Că am intrat la meci cu aparatul PE FURIȘ ori că am explicat: Doamnă dar eu merg si fac poze la meciuri, uitați tocmai acum vin de la meciul dintre Ocnița cu Ziduri. La Ziduri joacă C., G., unde să las eu aparatul? In care mașină? eu nici nu am permis!
Am încercat, am riscat și eu o consider o reușită.
AM AJUNS SĂ FAC POZE UNOR OAMENI PE CARE ÎMI DOREAM SĂ ÎI FOTOGRAFIEZ. Imi amintesc perfect de mine. Mama îmi promisese de luni bune că va merge cu mine la ACEL MECI. Dar, cu o săptămână jumătate înainte de a se juca eu am făcut o formă grava de COVID. A fost pentru prima oară în 33 de ani când am realizat că sunt aproape de a muri. Și nu voiam să o fac atunci. Nu voiam să mor la 33 de ani. Voiam să fac ceva în viață. Să las ceva în urma mea. Nu puteam muri așa.
După ce această forma gravă a ținut 4-5 zile, curând mama a luat la rându-i boala și a stat în pat. Și meciul? Imi promisese de atâtea luni! Bine, a convins-o pe sora mea.
Știu că nu îmi revenisem în totalitate. Dar eram acolo, la gard, înghesuită, încercând să prind cadre cât mai bune cu acel om. Auzisem eu că el și cu încă 2 sunt cei mai buni. Exigenți, corecți, uneori exagerați. Dar CEI MAI BUNI. Si dorința de a le face fiecăruia dintre ei poze a fost imensă.
Mi-am dat seama că pozele care li s-au făcut în carieră nu se compară cu ce făceam eu. Nu reușeam să surprind ceea ce aparatura de ultimă generație surprinde. Dar…1 an jumătate mai târziu mă declar mulțumită și de munca mea.
Mă declar mulțumită că îi cunosc pe acei oameni, că le-am putut transmite aprecierea mea pentru ce au făcut atâția ani. Au avut reușite, au muncit, au avut nas rupt, au avut nevoie să alerge pe gârla sau știu eu prin ce sate din calea suporterilor nervoși. Au avut piedici pe care viața le-a pus, au avut probleme de sanatate, dar, de fiecare dată s-au ridicat 🙂 Si nu numai că le-am transmis aprecierea mea. I-am cunoscut, am schimbat câteva vorbe și dacă îi întrebați e posibil să spună că și ei mă cunosc pe mine :)))
Chiar spuneam la un moment dat: Dar eu nu fac poze la fel ca cele de Liga2. Sau 3. Sau…în fine. Dar oamenii sunt atât de drăguți cu mine! Pentru ei nu contează că au fost în locuri mai frumoase, cu fotografi profesioniști. Imi fac pe plac și acceptă să îi surprind în imagini. Iar eu chiar simt că las ceva în urma mea. Niște poze care peste ani vor fi regăsite în calculatoare vechi și vor aduce un zâmbet cuiva.
AM MERS PRIN TOT JUDEȚUL. Am învățat programul de weekend al autobuzelor ce pleacă spre Gaești. Și care se întorc de la Gaești. Am ajuns la Băleni. La Colacu și Ghergani. Am reajuns la Brezoaele cu târgul lor de toamnă nemaipomenit. Am reajuns la Braniștea și la Bucșani. La Dragomirești. Am văzut case, șanțuri, oameni, magazine.
AM CUNOSCUT OAMENI. Mi-am făcut prieteni. Am descoperit cât de apreciată este munca mea. Am puterea de a opri mașini. Când joacă Moroeni, Pietroșița sau Buciumeni acasă, doar trebuie să ies la poartă și se găsește cineva care să mă ajute să ajung la destinație. Am puterea de a zâmbi chiar dacă sufăr și sunt total nefericită. Am persoane cărora le pot scrie ce simt, sau că nu știu ce să fac și îi rog să mă ajute cu sfaturi.
AM CUNOSCUT O PARTE DINTRE BĂIEȚII DE LA CIMENTUL anilor 2000. Niște oameni care au o vârstă. Fiecare are în jurul a 50 de ani. Niciunul nu este numai mușchi. Niciunul nu are corpul plin de tatuaje. Niciunul nu-și taie șosetele pentru că le strânge prea tare. Niciunul nu are piercinguri, nu se pensează sau știu eu care mai e moda de astăzi. Poate făceau lucrurile acestea în anii 2000. Sau poate nu le făceau niciodată. Dar sunt oamenii care au strâns mii de suporteri pe stadion. Și mi-am dorit să îi cunosc.
I-AM CUNOSCUT PE BĂIEȚII DE LA … DOLJ. PRAHOVA, BRĂILA, ARGEȘ. A fost o zi… specială.
AM ÎNVĂȚAT SĂ SURPRIND MOMENTE SPECIALE. Poate unele persoane știu pozele mele în care antrenori/arbitrii încalță copiii de vârste foarte mici. Atât de mici încât nu știu să își facă nod sau fundă. Chiar credeți că am văzut eu acel moment și mi-a trecut prin minte că-i deosebit? Da de unde? Eram la meci cu o persoană, care la rându-i venise cu copilul și o aud: Repede. Fă poză acum când îl încalță pe copil. 🙂
Un al doilea moment special a fost împărtășit de un alt băiat. Eram la un meci – unul dintre cele foarte importante pentru mine. Un teren mare, o tribună frumoasă, cu mii de locuri. Imi doream să le fac arbitrilor o poză. Dar cum să faci cu un telefon, o poză în care să surprinzi arbitrul de pe cealaltă latură a terenului? Ar fi ieșit cât un purice. M-am plâns de această problemă pe chatul de Facebook.
– Ana, singura șansă de a face poză așa cum îți dorești tu, este la intrarea la vestiare. Te duci în tribună, exact deasupra zonei în care se intră la vestiare și aștepți acolo. Orice-ar fi ei nu vor rămâne la pauză în teren. Iar acela este momentul în care să poți face o poză bună, așa cum îți dorești tu.
Și…a avut dreptate.
Lucrurile negative
Lucruri negative? Nu le-aș numi lucruri negative. Dar poate am făcut și alegeri neinspirate uneori. Suntem oameni, avem slăbiciuni și vulnerabilități. Și eu am greșit. Odată în decembrie 2022. Odată la meciul dintre Raciu și Gura Ocniței (cred) de Florii, în 2023
Dar…chiar alegerile neinspirate m-au ajutat să îmi setez obiective mai îndrăznețe. Pe care apoi să le ating.
Și apoi, vine un moment în care…îți bați capul să le gândești ce altceva ți-ai dori să mai realizezi. Există ceva atât de important, ceva care te-ar face atât de fericit încât să muncești pentru a ajunge acolo?
Mie, ca femeie, fotbalul mi-a oferit tot ce mi-am dorit. Tot ce am sperat. Și chiar mai mult decât atât. Am pus toată dragostea de care am fost în stare în fiecare lucru pe care l-am făcut și…chiar am fost recompensată.
Așa că le mulțumesc oamenilor care opresc în drumul lor pentru a ne continua drumul împreună, oamenilor care îmi explică anumite faze din meciuri, oamenilor care îmi ascultă problemele, care nu judecă foarte aspru lucrurile mai puțin frumoase, oamenilor care îmi oferă un zâmbet, o îmbrățișare și care aleg poze făcute de mine pentru a le folosi pe social media sau pe care le adaugă în sertarul lor cu amintiri.
