Câteva momente petrecute în aceasta primavara m-au făcut sa îmi doresc sa scriu aceasta postare.

A fost un an asa cum mi-am dorit și cum nu am sperat niciodată ca voi avea.

Mi-am îndeplinit dorinte din copilărie și, la sfârșit de competiție, imbracata intr-un tricou cu 2 nuanțe de albastru și o bluza de trening a echipei naționale pe deasupra, alergând prin ploaie spre stadion pentru a-mi face poze, mi-am dat seama ca tot ce mi-am dorit, am îndeplinit. Ma simteam frumoasa, puternica, importanta. Se spune că nu îl fac hainele pe om. Dar există excepții de la regulă. Uneori hainele pe care le porți îți dau această putere. De a te simți invincibil.

Unii ar spune ca am ajuns sa imi îndeplinesc dorintele cu multa munca. Cu bani cheltuiți pe ocazii, autobuze și trenuri. Cu ore întregi în care puteam face altceva. Apoi am fost întrebată deseori de unde am atâta energie. Cum pot sa ma duci la meciuri când sunt atat de obosita? Răspunsul meu e că merg la meciuri și stau pe scaun sau proptită de un gard. Nu e ca și cum muncesc la acel meci. Și, mai ales, nu alerg. Imi displace enorm alergatul.

***

Ultimul an a fost unul bun. Pe plan personal. Adica, in povestea asta cu sportul. Am cunoscut multi oameni. In general de calitate.

M-am ales și cu un semn urat pe picior. Eu zic ca de la fotbal. Nu pentru ca am jucat. Ci pentru ca m-am supărat foarte rau intr-o seara, la un meci. Si nefiind atenta pe unde merg, am căzut. Nici măcar nu băusem. Pentru ca eu nu beau alcool. Dar peste ani de zile când poate fotbalul va fi un domeniu demult încheiat (sau poate nu), amintirea de pe piciorul drept va rămâne tot acolo.

***

Am învățat niște lecții. Pe majoritatea în teorie și pe prea puține le-am pus în practica.

Lectiile

În primul an în care am mers la meciuri am primit sfaturi de la 2 persoane. De la mama și de la un prieten. Sfaturi pe care nu le-am luat în seama pentru ca…știu eu mai bine. În ianuarie anul acesta însă, am cunoscut o persoana cu care am purtat o discuție. Si mi-a dat aceleasi sfaturi doar ca formulate altfel. Și mi s-a părut ceva wow. Le-am considerat cele mai bune sfaturi primite vreodată. Pentru ca este un bărbat care cunoaște foarte bine domeniul sportului în general și sportul județean în special. Cunoaște oamenii. Modul în care gândesc…

Puterea de a o lua de la capăt pentru a-ți îndeplini visul

M-au întrebat unele persoane cum de am ajuns la unul dintre meciuri. În principiu ușor. M-am trezit la 4 dimineața, am luat o cursă de noapte, apoi metroul și o cursă de blablacar. Mult mai usor decat am ajuns la Colacu, Suta Seaca ori Gaesti. Am ajuns cu 3 ore inainte de meci. Dar nu conteaza. Cum de am bătut un drum mai lung decât de obicei? La baza a stat un articol dintr-un ziar.

Acum câteva luni, cautand unele informații, am găsit un ziar de acum mai bine de 13 ani. Și un articol scris de Liviu, un ziarist pe care îl cunosc personal, de prin 2008. In articol, pe lângă aprecierea care ii era adusa unui om, era vorba și de o lecție. Despre faptul ca uneori ai parte în viata de eșecuri. Exista examene – la propriu sau la figurat – pe care nu le treci. Ești la 1 mm distanta sau la o secunda sau zecime distanta. Și îți e greu, suferi, ești dărâmat și dezamăgit. Dar, pentru visul tău, trebuie sa treci peste tot și sa o iei de la capăt.

Este una dintre putinele persoane din domeniul în care activează, cu care nu relaționez. Tuturor celorlalte le fac cu mâna, le zâmbesc, le salut. Ba chiar una pe care nu o plăceam deloc – si care acum mi se pare foarte draguta – de câte ori mă vede la meciurile la care se află și ea, știind că îmi place să fac poze, se oprește, cu fața spre mine și le spune celor de lângă ea: Hai să ne facă Ana o poză. E genială.

Așadar, deși persoana despre care vorbeam la inceput este printre putinele din domeniul ei cu care nu îmi permit glume, sau sa vorbesc ori sa stau alaturi la meciuri, din povestea ei de viata am învățat ceva important. Sa nu renunț niciodata la visul meu. Ea a trecut peste eșecuri, a învățat din ele, a continuat și și-a dorit să ajungă ACOLO. Uneori au speriat-o problemele de sănătate și operațiile suferite. Dar a făcut în așa fel încât să își revină. Și tocmai pentru ca a avut atâta putere de a trece peste tot, mi-am dorit sa fiu ACOLO în ultima zi în care alearga pe un teren ca acela.

Oamenii si firile diferite

In trecut, de fiecare dată când cineva pe care apreciam sau admiram observam ca nu mă bagă în seamă, mă învinovățeam. Și mă gândeam zile în șir Oare ce fac, ce e în neregulă cu mine de nu ne înțelegem? De ce nu e persoana X prietenoasă cu mine? Faptul că în ultimul an am cunoscut oameni foarte mulți, mi-a demonstrat că vina nu e la mine. Nu e nici la ei.

Oricat de mult ne dorim ca o persoana sa fie ca noi, ea nu are cum sa fie. Ea e…ca ea. La un moment dat am cunoscut, acum 1 an, o persoana despre care eu credeam ca e foarte populara, ca face multe poze (multe poze dar postează doar 2 pe Facebook), ca aparea în ziare pentru că cei din presă știau că îi place acest lucru. O persoană mereu veselă, petrecăreata. Da, genul acela de „omul petrecerii”.

Pe mine când mă vedea, mă saluta. Atât. Sau maxim zâmbea. Și nu înțelegeam de ce. Ce ii fac eu de nu vine la mine țopăind și alergând, imbratisandu-ma și spunandu-mi: Ana, ce dor mi-era sa facem o poza. Hai sa ne dam tag si check-in.

Abia anul acesta am realizat ca poate omul a fost asa, popular, sufletul petrecerii, în trecut. Sau poate nu a fost niciodată asa. Și am învățat ca nu e vina mea ca oamenii nu se hlizesc cu mine în poze. Ci ca sunt oameni care, deși te cunosc de mai mult timp, sunt foarte rezervati. Pentru ca nu e genul lor sa fie altfel.

Asta, spre deosebire de o alta persoana. Care ma vedea pentru prima oara, care era însoțita de familie și careia cred ca religia nici măcar nu îi permitea să se pozeze alături de o femeie care poarta colanti. Dar persoana a zâmbit larg de parca ne știam dintotdeauna.

Relațiile de prietenie

Mi-am făcut prieteni. Ok, poate e mult spus prieteni. Mult timp m-am considerat o persoană prietenoasă. Mult timp m-am considerat și o persoană neprietenoasă. Mama, de exemplu, spune ca sunt prietenoasa cu cine vreau eu. Da, mi se pare că am o gândire corectă și sănătoasă. Problema care intervine e că, dacă nu vreau să fiu prietenoasă cu cineva…păi atunci NU SUNT! ȘI SE VEDE prin felul în care te privesc.

În ultimul an am cunoscut atat de multe persoane! Unele m-au ambiționat, altele m-au apreciat, altele m-au surprins plăcut sau neplăcut.

Anul trecut, un bărbat îmbrăcat în tricou roz, pantaloni scurți și purtând o șapcă (albă cred) intra în teren, făcănd o poză echipei. Era din staff. Eu pozam din tribună. Așa că a ieșit și echipa și omul cu pricina. Și, timp de câteva săptămâni bune, mi-am dorit să fac cunoștință cu el. Lunile au trecut. Și nu numai că am făcut cunoștință. Ne-am împrietenit. I-am luat și un fel de interviu. Adică i-am adresat toate întrebările ale caror raspunsuri mă interesau. Am și glumit. Și chiar mi s-a părut ca a fost o realizare pentru mine

Tot în anul ce a trecut, pe 1 octombrie avea să fie cel mai important meci pentru mine. Cel mai important la acel moment. Eu eram la unul dintre gardurile județului, alături de sora mea și făceam ochii mari. Ii cunoșteam pe jucători, îi cunoșteam pe antrenori, îi cunoșteam pe președinți. Și știam că, in afară de ei, se mai afla o persoană. Cea despre care, cu 2 seri inainte le spusesem baietilor de la echipa ca va fi prezenta la meci. Si toti (de la ambele echipe) au zis: Aoleu, mamaaaa! Nu el!

Dar eu m-am bucurat. A devenit preferatul meu si continua sa fie. Ce s-a schimbat in mai putin de 1 an? Faptul ca acum, in limita posibilitatilor, am ocazia sa vorbesc cu dumnealui sau sa stam sa vedem un meci. (Nu in sensul ca mergem impreuna la meci. Dumnealui in interes de munca, eu din placere)

Iar lista cu oamenii pe care eu ii consider deosebiti si cu care m-am imprietenit, continua.

Antrenori cu rezultate deosebite pe care am avut ocazia de a-i cunoaste.

Primul observator pe care l-am remarcat. Eu nici nu stiam ca exista asa ceva. Sa fie cineva prezent pentru a vedea ce fac arbitri. L-am remarcat la Strajerii cu Gura Sutii cand, fara sa imi dau seama, m-am asezat la …loja. Unde era si el. Si am fost sigura ca e de la o publicatie anume. Altfel, de ce ar sta un spectator sa scrie despre fazele importante din meci? De fapt era observator

Persoane de la alte echipe cu care, am mers la meciurile lor iar apoi am ramas prieteni (prietene mai exact) si ne-am dat intalnire si la alte meciuri.

***

Am devenit cunoscuta mai repede datorita sexului. Adică a faptului ca sunt femeie. Dacă eram un barbat care merge prin judet la meciuri și face poze, aia era. Orice bărbat face asta. Adică ar putea sa facă asta. Și asa cum faptul ca sunt femeie m-a ajutat, uneori ma si incurca.

În primul rand sunt sensibila. Si orice lucru ma deranjeaza. Oricat de des imi repet ca nu ar trebui sa mai fiu deranjata de unele tipuri de comportament, nu reusesc sa trec peste anumite lucruri.

In al doilea rand sunt momente in care imi doresc sa fac poze cu oameni pe care ii admir iar apoi sa le postez pe Facebook. Cum am facut cu Belodedici. L-am vazut la un meci, l-am rugat sa facem o poza si am postat-o. Daca as face poze cu vreun jucator/antrenor/presedinte/delegat/arbitru sau observator pe care le-as posta ulterior, imediat as primi mesaje cu: omul e insurat/are copil/e divortat/sunteti impreuna? De fapt, oricum mi-e si rusine sa ii rog pe oameni sa facem poze. Teama de refuz.

Dorinte viitoare

Pentru anul cu numarul 3 de cand merg la meciuri, adica pentru anul competitional 2023-2024, imi doresc sa fac poze mai putine. Dar mai calitative.

Filmulete in care sa surprind mai multe faze importante.

Imi doresc sa raman la fel de cunoscuta.

Imi doresc sa fiu eu si sa nu accept sa ma schimbe nimic.

Imi doresc sa am curajul de a intreba uneori: Putem sa facem o poza impreuna? Daca raspunsul va fi negativ, asta este. Oamenii respectivi vor ramane in continuare modele pentru mine. Iar daca raspunsul va fi pozitiv voi intreba negresit: Pot sa o si postez pe Facebook? 🙂

Imi doresc sa ajung si pe noi stadioane. De unde sa revin acasa cu poze cel putin la fel de frumoase. Fie ca sunt facute in timpul meciului – cu faze de meci sau dupa meci, selfiuri cu mine purtand ochelari de soare 🙂

Uneori sunt obosita. Dar…parca zilele devin plictisitoare fara sa particip la meciuri.

Momentele mai putin placute

Si, da, am avut si momente mai putin placute.

In care mi-a disparut telefonul de la job in cadrul unui meci.

In care am facut un lucru pe care nu as fi avut voie sa il fac. Si asta a facut ca timp de 2 zile sa plang mult, sa iau multe pastile iar durerea de cap tot sa nu imi treaca, sa realizez ca am stricat relatii de prietenie cu oameni pe care ii apreciez. Am fost sigura ca nu voi mai merge niciodata, la niciun meci judetean. Pentru ca imi va fi mult prea rusine. Pana in sambata Pastelui cand m-am dus la Aninoasa cu Buciumeni. 🙂

In care oamenii au intepretat gresit anumite relatii de prietenie dintre mine si oameni din fotbal

In care faptul ca din 11 oameni NICIUNUL nu mi-a zis multumesc, m-a mahnit.

In care s-a facut o gluma proasta pe seama faptului ca fac poze la meciuri. E adevarat, pozele le fac pentru ca vreau eu. Nu ma obliga nimeni sa le fac. Asa cum nici nu ma plateste nimeni. Dar sa iti permiti sa ma jignesti e…penibil. Multumesc lui Dumnezeu, a fost singura jignire adresata la adresa mea in 2 ani de mers constant la meciuri. Am fost jignita exact de o persoana de la mine din oras. Dar…uneori nu prea ai ce sa le ceri oamenilor. Nu pot mai mult.

In care o anumita masina a trecut in viteza pe langa mine. Si m-a durut ca soferul nu a oprit sa ma intrebe daca vreau sa mergem impreuna.

Au fost lucruri care m-au durut pentru ca asa este firea mea, sensibila. Si se vor mai repeta. Si vor durea la fel de tare. Dar, ce sa fac. Daca am pasiunea asta, trebuie sa imi asum ca cei din jur sunt firi diferite. Si trebuie sa iau fiecare experienta ca atare. 🙂