De vreo săptămână mi-am dat seama ca mâine-poimâine vine 8 octombrie. Și este o zi speciala pentru mine. Una din cele mai importante zile petrecute CU și LA fotbal. Meciul dintre Fieni și Potlogi, castigat de oaspeți cu 2-0. Dar ziua in care am realizat ca eu asta vreau sa fac. adică…ce fac acum – poze și postari despre fotbal.
Dar pentru a se intelege mai bine de ce ma bucur ca am ajuns unde sunt astazi, trebuie sa povestesc (iar) despre bullying. Ai mei nu au inteles ceea ce astazi s-ar numi bullying. Pentru ca aveau o varsta iar in urma cu zeci de ani, ei erau copii normali. Ceilalti copii erau si ei normali. Si astfel de lucruri urate nu aveau loc. Asa ca, de fiecare data cand cineva imi facea ceva, vina era la mine.
– Dar ce faci, mai fetita, la școală de are lumea ceva cu tine? Sigur faci tu ceva! Comportamentul tău e de vina! De ceilalti copii de ce nu se ia nimeni? – sincer, nu stiu de ce nu se lua nimeni.
– Ca se ia X si Y de tine sunt probleme minore. Adevăratele probleme ale vieții, vor veni peste zeci de ani, când o sa fii mare!
Sa știți ca, atunci când am fost mare, singurele probleme asa, mai mari au fost pricinuite de 2 baieti de la Bezdead și un lungan din oras. In rest lucruri minore. Am precizat „de la Bezdead” și nu „din Bezdead”.
Zeci de ani, comportamentul nu l-am schimbat. Dar poate, a trebuit sa trec singura prin anii de scoala si liceu ca să…am o viata mai frumoasa ulterior. Și sa ma pot descurca singura.
Pe vremea aceea nu exista Effaclar Duo
Pe vremea aceea nu existau gene 2 3 4 10 D. Existau unele care se lipeau. Și când le dezlipeai, îți picau și genele naturale. Nu, mulțumesc.
Pe vremea aceea nu existau unghii cu gel bio sau nebio. Exista un lipici groaznic. Și, când am împlinit 14 ani mi-am lipit o pereche de unghii. Am plâns 2 ore pana am reușit sa le dezlipesc și am jurat ca nu mai apelez la asa ceva.
Pe vremea aceea nu aveam voie cu machiaj la scoala. Pe de o parte pentru ca nu era ok pentru un copil sa se „boiasca” (nu sunt sigura ca asa se scrie cuvantul) si oricum era „lucratura” diavolului. La o adică, daca tineam neaparat sa ne coloram infatisarea, ne ajuta un domn. Ne dadea 2 bastoane peste unghii, 2 peste ochi si ramaneam cu o nuanta naturala de mov. Nici asta nu ma incanta.
Primul sutien cu burete (cu push up adica) l-am purtat intr-a VII-a sau a VIII-a. Unul de un verde superb care imi fusese dăruit de matusa mea și adus din Turcia sau Italia. Da, mulți ani mi-am dorit sa am un bust generos. Pentru ca, credeam eu, acest lucru atrage. Și, dacă vrei sa ai lângă tine un om care sa…te iubească, protejeze și aprecieze, ai nevoie de sâni.
Nu o sa spun ca motivul bullyingului era neapărat legat de fizic. Chiar cred ca era de vina și comportamentul. Apoi, nu aveam atitudine. Niciun fel de atitudine. Nu știam sa fiu feminina. Dar … și alte fete erau băiețoase. Și pe ele le plăcea lumea. Și nu pateau nimic rău.
***
Fetele frumoase din scoala
Cele mai frumoase fete din perioada scolii mele erau Andreele.
Pe ambele le chema la fel și ambele erau cu 2 ani mai mari. Prima era verișoara mea primara. Și o placeau toți băieții din scoala. Și liceu. Si absolventi de liceu. Normal. Eu aveam 14 ani si aratam de 8. Ea avea 16 ani si arata de 20. Era o fata care se implica în tot felul de activități. Școlare, extrașcolare…
Pe cealaltă Andreea mi-o amintesc de parca a fost ieri. Britney Spears tocmai lansase melodia Baby one more time. Un videoclip cu Britney la liceu, o adolescenta sexy. Exact asa era Andreea. De parca Britney a sărit din televizor și a venit la noi în școală.
Astăzi fata Andreei e exact ca Andreea cand era la scoala. Nu are nimeni curaj sa se ia de ea. Pentru ca e o adolescenta foarte mișto. Dar, si daca ar veni cineva sa se ia de ea, parintii i-ar da o cafteala nenorocitului!!! Andreea i-a insuflat fetei ei cum sa facă lucrurile, cum sa se evidențieze, ce sa accepte și ce nu. Cat despre tatal ei… pai cred ca și eu dacă pățesc ceva și ii spun tatalui cu pricina, îmi ia apărarea. E un tata foarte cool. Inclusiv de vreo 3 ori când m-a văzut plecând singura de la meciuri, el a oprit masina pentru a urca și a fi în siguranță. Se cunoaște ca e tata de fata
***
Apoi, era încă o fata. Ea era puțin diferita fata de primele 2. O și cunoșteam mult mai bine. Era extrem de baietoasa. Era prietena cu toți băieții mai mari. Se îmbrăca baieteste, era o fata bună și invata spaniola de la telenovele.
Dacă o supărai cred ca te …”cotonogea” pe bune. Iar dacă nu voia ea sa își bata capul cu tine avea în grupul ei de prieteni cu siguranță pe cineva care să te bata
Pe cât de băiețoasa era ea, sora ei era extra feminina. Le știți pe acele femei care prin fizic și atitudine pot avea lumea la picioare? Asa era ea. Nu pot sa spun ca mi-o amintesc perfect. Dar, la randu-mi, iubitoare de telenovele si de acel „si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ori „pentru unii viata e usoara”, pot spune cum vedeam viata ei. Era o viata de basm pentru ca…
Era (si e) o persoana foarte frumoasa. Foarte slaba, cu hobby-uri din acestea feminine gen dans, fitness. Era frumoasa, era împlinită și avea alături un barbat frumos și popular. Care castiga o grămadă de bani. Avea un apartament „ca din Nekermann” cu cele mai frumoase, de bun gust și scumpe obiecte. Nu, nu am trăit niciodata în sărăcie, as spune ca am avut un trai mediu (mama spune ca modest) dar tot orașul vorbea despre acel apartament al carui lux depășea limitele. Apartament care, am crezut o perioada lunga, ca a venit odată cu talentul proprietarului.
Si mult mai tarziu am inteles ca talentul proprietarului nu a fost din cale-afara de …talent. In schimb a muncit foarte mult. De la o varsta frageda. Si ca o incununare a tuturor miilor de ore muncite, „salariul” a venit ca o incununare. Omul a depus o munca obositoare. Dar o munca ce i-a placut. Pe care a facut-o cu si din drag. Si a fost recompensat.
Pe lângă sora, avea în familie și un fotbalist. Mda, stiu. Se spune despre fotbaliști și arbitri ca cei adevărați sunt cei de la televizor. Da, cam asa era și el. Fotbalist adevărat.
Si nu as spune ca sunt de acord cu violenta. Dar atunci cand copiii râdeau de mine si ma împingeau pe coridor, imi doream si eu…hmmm
Când eram in clasa a V-a, copiii de la a VI-a, de la doamna Georgescu (6D, parca), m-au împins. Nu era ceva nou. Dar ce a fost nou a fost ca m-am dezechilibrat și era sa cad de-a-dura pe scări. Pe toate treptele. Vreo 15. Și am plâns din cauza sperieturii!!!
În acel moment am simțit cea mai mare nevoie sa fiu fiica directorului scolii. Dar tata nu mai era director acolo de câțiva ani buni.
Apoi am simțit nevoia sa fiu ruda paznicului de la discoteca. Pentru ca era un bărbat masiv. Care chiar mi se pare ca inspira teama.
Apoi a vreunui polițist.
Apoi mi-am dorit sa fie lângă mine vecinii mei din copilărie. Cei care aveau cu 15 ani mai mult fata de mine. Și care, erau considerați smecheri.
Și, acestei nevoi de CINEVA i s-a adăugat, la un moment dat, ideea de fotbalist. Asta îmi doream. Sa am și eu un fotbalist care sa îmi ia apărarea. Astfel încât sa nu mai sufăr acel bullying. Astfel încât sa fiu iubita și apreciata. Astfel încât sa fiu în centrul atenției.
Tocmai de aceea, când l-am vazut pe Radulescu, care era un bărbat frumos după părerea mea, am început sa visez.
Eram în clasa a Xa și îmi doream sa avem o relație. Oamenii din liceu nu îl prea știau după nume pentru ca venise de curând la echipa – o echipa care avea șanse sa joace barajul pentru în Divizia B. Nu 100% șanse. Dar șanse existau, căci, cu 2 luni înainte de încheierea sezonului era pe locul 4. Echipa era formata dintr-un nucleu de câțiva localnici (vreo 3), vreo 2 dâmbovițeni din localități mai îndepărtate și restul, bucureșteni. Rădulescu era bucureștean. Și juca pe unul dintre posturile importante intr-o echipa cum spuneam eu atunci. Era…ATACANT. Atacantul acela 100%. Purta 11 și pentru mine 11-le era tot ce conta. Ok, pe locul 2 era portarul. Iar ceilalți erau și ei de umplutura. Nu zic la Fieni. Zic ca asta insemna pentru mine fotbalul.
Și, ce putea sa îmi aducă mai multa faima decât a deveni iubita atacantului adică a golgheterului echipei? Dacă a dat 3 goluri intr-un singur meci, eu am crezut ca e cel mai smecher.
Ce nu știam eu la acel moment și am aflat…în 2023, adică 18 ani mai tarziu, era faptul ca NU Radulescu a fost în acel an marcatorul numarul 1 al echipei. Ci omul pe care orașul îl iubea. Pentru ca era…Cimentul Fieni. Cam cum este astăzi Sapunaru, sinonim cu Rapid. Si chiar dacă era fundas/mijlocas, reusea sa dea cele mai multe goluri. Un om pe care, când am mers la primul meu meci, în 2005, nu l-am mai prins în teren. Lucrurile se stricasera rău și singurii jucători locali urmăreau meciurile din tribuna și nu alergând în teren.
Și, visam cum relația mea cu Radulescu evoluează și peste 2 ani, la banchetul de clasa aXII-a, cine s-ar fi prezentat la bratul unui bărbat frumos, cu un fizic impecabil? Care aleargă, pasează si marcheaza pentru Fieni? EU!!!!
(Bull****! 1. Nu am avut nicio treaba cu fotbalistul respectiv. I-am zis doar ca e primul bărbat pe care îl vad epilat pe picioare :))) și ca ma interesează în ce zodie e născut:)) . Și după 2 luni nu numai ca echipa nu a promovat ci s-a desființat. ) dar, pentru ca tot ziceam eu ca sunt împotriva violentei, știți cât de mult mi-ar fi placut ca pentru fiecare jignire, sau lucru urat la adresa mea sa existe un fotbalist care sa ma apere?
Sa vina, sa îl ia pe cel care imi face rău și să-i dea un șut încât sa aterizeze in localitatea următoare.
***
Sunt constienta ca multor copii li se intampla lucruri urate. Bullyingul exista peste tot. Nu e ca și cum ma plâng eu de el. Si sunt singura de pe fata pamantului care trece prin asa ceva. Culmea e ca astazi, am tot incercat sa ma gandesc, cum as proceda ASTAZI daca mi s-ar intampla lucrurile care mi se intamplau „pe vremuri”. Am la indemana social media, internetul, totul dar stiti ceva? Nu stiu cum as proceda. Chiar nu as sti ce sa fac. La fel cum nu stiam nici atunci
***
Dar da, cum necum am trecut peste acei ani. Și astăzi sunt cunoscuta și apreciata în întreg județul de oameni ca cei pe care ii doream lângă mine. De oameni de care, acum 20 ani aveam nevoie pentru a-mi ușura viata și adolescenta.
Dar poate asa a trebuit. Sa nu am un astfel de iubit/vecin/cumnat sau stiu eu ce. Si sa infrunt tot ce a venit. Bine, rau, m-am descurcat. 🙂 Mai degraba rau, fie vorba intre noi 🙂 si chiar am lacrimi in ochi cand scriu despre asta.
Azi, nu sunt cunoscuta pentru ca am fost cu X sau Y de la echipa de Liga 2 sau 6. Sunt cunoscuta pentru…CE SUNT EU. Si nu pentru cine e partenerul meu
Ca încă mai cred în „au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ca încă îmi doresc sa merg in tribuna pentru vreun „Radulescu” e și asta adevărat. Ca sunt oameni din fotbal pe care ii apreciez în mod deosebit e normal. Și, da, spun ca nu as avea o relație cu un jucator sau cu un fotbalist. Dar ador sa merg la meciuri în care cel puțin un jucător imi e f drag și sa…fiu acolo pentru el. Nu contează ca are 21 de ani, sau 18 sau 15 sau 40. Nu trebuie sa fie partenerul meu. E suficient sa fie cineva drag, pe care sa apreciez.
Apoi sunt oameni din aceia celebri, care apar la televizor. De exemplu omul de la FC Bihor cu FC Arges. Si care, atunci cand ma vad în tribunele judetului, se apropie, special pt mine, de marginea terenului ca să le fac poza. Pentru ca ei știu ca e plăcerea mea. E adevarat ca omu-i si frumos fizic si frumos in sensul de corect in meseria lui. Dar e un om foarte prietenos.
Apoi, astăzi nu numai ca ii cunosc dar sunt prietena cu băieții care acum 20, 25 de ani apărau sau pasau mingea la Divizia B sau C. Ba chiar si antrenorul lor din 2000 (2003 mai exact) imi citește postarile.
Și când ma îmbrățișează X si Y sau ma pupa pe obraz, sau pe frunte sau pe par, imi place. Pentru ca sunt oameni la care visam și care astăzi sunt…reali
De asta merg la meciuri și sunt atât de fericita. Pentru ca tot ce mi-a lipsit acum 20 de ani, am astăzi. Si asta datorita unui singur lucru
Am inceput sa merg la meciuri. Si ulterior sa fac poze. Iar asta s-a intamplat, cu adevarat…pe 8 octombrie, anul trecut.